Doi ortaci, dintre care unul mic şi cu ochelari

 – Ştiu că prima dumneavoastră experienţă legată de minerii Văii Jiului, care datează de prin anii 90, nu a fost una tocmai fericită. Cu toate acestea, în timp, aţi devenit un prieten al oamenilor din Valea Jiului şi un partizan al culturii locale din această zonă. Cum s-a petrecut această metamorfoză ?

 – E simplu ca bună ziua. Într-o dimineaţă, m-am pomenit la mine, în biroul de la Editura „Cartea românească”, cu doi – hai să le zicem – mineri. Cioc, cioc şi au intrat. Mai întâi, m-au trecut năduşelile. Eram singur şi neajutorat. Dar, când m-am uitat mai bine (şi asta s-a petrecut într-o fracţiune de secundă), am constatat că ăl mai mic dintre „mineri” avea pe nas nişte sticle groase de sifon. Ochelarist de-al meu, „pe ăsta-l bat cu mâna stângă” – mi-am zis. Al doilea, scund, cu o figură mucalită. Erau cei pe care aveam să-i cunosc mai târziu şi cu care să mă împrietenesc la cataramă. Marian Boboc şi Petre Braiţ. Veniseră cu un steag de pace şi cu un scop precis. Să scoată frica din bucureşteni şi să atragă niscaiva intelectuali prin Jalea Viului, să vază şi ei cum stăteau lucrurile pe acolo. Cu banii sindicatului, organizaseră un concurs literar pentru debutanţi, iar eu, Bedros Horasangian, Liviu Antonesei, Alexandru Vlad şi Vasile Gogea urma să facem parte din juriu. Eu sunt cam sărit. Am zis „da” din prima. Bedros s-a lăsat cam greu. Era cel mai suspicios dintre noi. Şi uite aşa am ajuns prima dată în Petroşani, am dat mâna cu oficialităţile locale, dar mai ales cu grupul smintit de băieţi care iubeau poezia şi artele. De aici până la adopţie n-a fost decât un pas. Crâşmele de atunci au dispărut, mulţi au dat bir cu fugiţii, oamenii s-au împuţinat, minele s-au închis şi se mai închid, dar amintirea aia rămâne. Sunt un tip curios. Oamenii sunt peste tot la fel, trebuie doar să-i descoperi.

„Vii, Nino?”. „Viu sau mort!”

 – De o bună bucată de vreme, prezenţa dumneavoastră la Petrila, ca susţinător al proiectelor culturale legate de personalitatea lui Ion D. Sîrbu, a depăşit numărul descinderilor pe care le-au făcut minerii la Bucureşti, în vestitele mineriade. Putem să vă bănuim de intenţia de a face o „mineriadă culturală” ?

 – Departe de mine o astfel de intenţie. Ion Barbu, din Petrila, de care mă leagă o altă trainică prietenie, m-a chemat încă din secolul trecut la comemorarea lui I.D. Sîrbu. Apoi, a mai fost şi un amor fulgerător. Astfel încât aici am bucăţi, bucăţele din tinereţea mea, viaţa mea (viaţa şi tinereţea sunt lucruri tare deosebite) şi arta mea. Într-un fel, deşi casele-s ponosite, iar oamenii cu căutături cam piezişe, mă simt ca peştele în apă. Apoi, gândeşte-te, I.D. Sîrbu a fost un om, aşa cum greu găseşti pe toate meridianele. El trebuie pomenit de alţi oameni, vii şi ei. Numai astfel numele încetează să fie o semnătură. Rămâne persoană. Sau personaj, care îşi găseşte admiratori, discipoli. Dacă poţi să faci asta, de ce să n-o faci? Dar, mai ales, dacă o faci din convingere, musai să iasă bine. Aşa că, de câte ori mă chemaţi, eu vin. Cum răspundea bunul meu prieten Ion (Nino) Stratan. „Vii, Nino?”. „Viu sau mort!”.

Oceanul anonimităţii

 – Acum, după ce aţi experimentat „viaţa de miner” la Petrila, acasă la Ion D. Sîrbu, cum vedeţi mina ?

 – Ei, nici chiar aşa, n-am experimentat-o. Am privit-o ca un turist, de la distanţă, câteva secunde. M-am imaginat şase ore sub pământ şi nu mi-a căzut bine. N-am oase de miner. Şi nici destin. Dar ceva, ceva înţeleg. Mă uit la blocurile dărăpănate şi înţeleg. Privesc împrejurimile şi înţeleg. Întru în crâşmele tipice (la geamuri multe) şi înţeleg. E un destin dur, greu de suportat pentru pisicile miorlăite de la Bucureşti. Dar a înţelege e una, a trăi, alta. E un soi de mare, de ocean al anonimităţii. Un ocean de mineri din tată-n fiu, acceptându-şi destinul, făcând copii, ieşind devreme din câmpul muncii şi aşteptând moartea cu înverşunare. Nu-i vesel, dar lipsa asta a veseliei trebuie povestită de cineva.

Despre istoria locurilor

 – Mina Petrila face paşi mari şi repezi spre intrarea sa în istorie. După Ion D. Sîrbu, un al petrilean de seamă, Ion Barbu, face paşi mici, dar siguri, pentru a aduce mina Petrila la „lumina” vieţii culturale. Credeţi într-un astfel de demers şi cum îi vedeţi evoluţia în perspectivă ?

 – Intrarea asta „în istorie” seamănă al dracu’ cu o înmormântare sau cu o nivelare. Poate că n-or fi clădirile nişte palate, da’s istoria locului. Valea Jiului înseamnă minerit, tradiţie multietnică şi moarte. Nu se poate să le iei oamenilor memoria. Aici e, am înţeles, cea mai veche mină funcţională din Vale. Cum spunea un sindicalist, după ce au stat toată viaţa sub pământ, vine statul şi acoperă totul cu iarbă. Nu e numai memoria locului, e istoria industrială a României şi a Imperiului Austro-Ungar. În alte ţări, industria abandonată a devenit centru de atracţie. De aceea, încercarea încăpăţânată de a nu descăpăţâna semnele locului mi se pare salutară. Nu ştiu cât succes va avea, ca în alte părţi, transformarea unei industrii abandonate într-un lăcaş de cultură, un spaţiu de spectacol, dar, cum îl cunosc eu pe Noni (Ion Barbu), îşi va vinde scump pielea. Apoi, trebuie ca aceia care nu vor să şteargă mineritul de pe faţa pământului să ia legătura cu organizaţiile de profil din toată ţara. Împotriva statului-patron orb şi prost să se ridice oamenii. Uneori izbândesc, nu întotdeauna, dar, dacă nu încearcă, mereu sunt înfrânţi.

Domenii cu scârţ

 – Ce vă place şi ce nu vă place în Valea Jiului ?

 1. Locul şi prietenii. 2. Sărăcia.

– Despre Florin Iaru publicul din Valea Jiului ştie mai mult că este un prieten al oamenilor de cultură din zonă, decât un scriitor „de manual” al României contemporane şi un publicist de excepţie. Cum ar putea publicul de aici să descopere adevărata identitate a lui Florin Iaru ?

 – Eeeei, dragul moşului. Literatura, arta sunt domenii cu scârţ. Am ajuns la concluzia că „publicul larg” nu citeşte cărţi, ci cumpără „nume”. Am o soluţie: să seduc o vedetă internaţională, să jefuiesc un judeţ, să omor pe cineva pe trecerea de pietoni, sau să retrocedez România americanilor. Din clipa aia, te asigur că mă va şti până şi un prunc de ţâţă din ultimul cătun. Glumesc. Nu e nimic de făcut. Dar, dacă ştiu că mă citeşte cineva cu plăcere, eu mi-am atins scopul.

Pe bune, şi autorul e om

 – Din punct de vedere literar, experienţele trăite în Valea Jiului nu vă tentează să scrieţi o carte despre Valea Jiului, despre oamenii acesteia, despre mină, despre mineri ?

 – Asta e cea mai grea întrebare. Şi am să-ţi răspund la ea cu puţin Flaubert. Ca să scrie Madame Bovary, a studiat ani de zile locurile şi obiceiurile oamenilor. A preţăluit obiectele. S-a impregnat de atmosfera romanului înainte de a-l scrie. Zola, în Germinal (un roman despre viaţa minerilor), a procedat ca un detectiv: a strâns probe, mărturii, a consultat presa vremii şi procesele verbale. Nu poţi sta în vârful parului şi să-ţi imaginezi cum e sub pământ sau cum se încinge o bătaie criminală, la crâşmă. Cum spuneam la început, oamenii sunt aceiaşi peste tot. Ceea ce-i deosebeşte e aerul locului, adică, atmosfera, peisajul, alimentaţia, obiceiurile, relaţiile, situaţia economică şi codul moral. Cel mai uşor mi-ar fi reportaj (da’ nu uşor, ci tot foarte greu, dar nu imposibil). Ca să scriu aşa ceva ar trebui să stau aici pe puţin cinci ani. În alte ţări, regiunile sau comunităţile oferă burse de creaţie. Poate publicul nu ştie, însă autorul e şi el om. Îi e foame, sete şi vrea să doarmă, omeneşte, într-un pat. De fapt, ce-ţi spun eu aici e problema României: când aud de cultură, şefilor le vine să trântească portiera SUV-ului personal.