Fiţi sinceri şi recunoaşteţi, de câte ori – privind de pe ferestrele cu termopan, pe care nici măcar promoroaca nu se mai lipeşte ! – nu vă e dor de iernile copilăriei ? Acele ierni în care, înfofoliţi cu căciulă, mănuşi şi fular de lână, cucâteva rânduri de haine pe dedesubt, trăgeam de săniuţele noastre din fier forjat şi lemn de brad, pe uliţele copilăriei, prin nămeţii dintre blocuri sau pe câte o coastă invadată de copii gălăgioşi şi zburdalnici, ca în poeziile lui Coşbuc.

Pentru mulţi, astăzi, acele vremuri par doar de poveste. O frumoasă poveste pe care binefacerile societăţii moderne pare să ne fi răpit orice posibilitate de a o putea retrăi sau de-a o putea arăta copiilor noştri. În oraşe, zumzetul săniilor cu zurgălăi este înlocuit de clacsoanele nervoase ale şoferilor grăbiţi; pârtiile au dispărut sub asaltul urbanistic, fiind înlocuite de alte case, blocuri, magazine sau cimitire. Nici măcar rost de bulgăreală nu prea se arată cu o zăpadă care, când e prea fleoşcăită, când e îngheţată bocnă.

Cu toate acestea, pentru noi, cei din Valea Jiului, Dumnezeu a lăsat un loc în care toate aceste bucurii ale iernilor copilăriei mai pot fi trăite la aceeaşi intensitate. Este un loc în care timpul pare să se fi oprit în loc şi iarna pe uliţă are acelaşi farmec pe care, sunt sigur, cu mare plăcere, vi-l aduceţi aminte. Acest loc, pe care vă invit să-l vizităm împreună, în reportajul nostru din această săptămână, e la doar o aruncătură de băţ de “lumea civilizată”, la capătul satului momârlănesc Câmpu lui Neag, în locul cunoscut drept Cheile Buţii, Câmpuşelu şi Câmpu Mielu. La Câmpu lui Neag timpul merge după cărindarul cel vechi, bătrânesc care rânduieşte lumea după soare, cântatul cucului şi urcatul oilor la munte…

Tot aşa, călătorul care poposeşte pe aceste locuri în vremurile acestea de iarnă are bucuria de a-şi regăsi, aidoma, toate poveştile copilăriei. Poveştile în care iarna e iarnă, cu omăt alb, pufos şi numa’ bun de adunat bulgări în palme ori de croit derdeluş pe coastele domoale de pe fânaţe, între brazi încărcaţi de promoroacă şi clăi galbene, ninse. Aici, în Câmp, chiar dacă “drumul lui Băsescu” a atras ca un magnet oameni cu dare de mână care şi-au ridicat cabane şi vile la poalele Retezatului, chiar dacă motoarele maşinilor de teren torc anevoios la deal şi la vale pe drumul săpat între munţi, pe malul Jiului de Vest, până aproape de izvoarele acestuia, timpul pare să se fi oprit totuşi în loc pentru a le aminti celor ce vin să-şi petreacă un frumos sfârşit de săptămână pe aceste meleaguri, de frumuseţea iernilor copilăriei.

Departe, la mai bine de 40 de kilometri de centrul urban al Văii Jiului şi la mai bine de 10 kilometri de cel mai apropiat sat, cătunul Câmpuşelului se deschide ca o fereastră spre o lume demult uitată. Nici nu e de mirare că aici, mai ales la sfârşit de săptămână, vin sute de copii, însoţiţi de părinţi şi bunici, pentru o zbenguială voioasă în omăt şi pentru câteva ture de săniuş pe derdeluşul improvizat la poalele Retezatului. Nu încape vorbă şi nu-i nici chip de îndoială că aici, la Câmpuşel, iarna se trăieşte la fel ca-ntr-o poveste.

Dincolo de poveste, nu e rău să ştiţi că aici, unde se află principala poartă de intrare în Munţii Retezat, popasul turistic nu înseamnă doar zăpadă, ci şi plăcerea de a fi oaspete al oamenilor locului. La Cabana Retezat ori la Cabana Ceile Buţii, cele mai cunoscute complexe de cazare din zonă, gazdele sunt pregătite să-şi mulţumească oaspeţii după toate gusturile. Şi pe ale celor ce doresc să-şi amintească trăirile neasemuite ale vieţii la ţară, cu focul trosnind în sobe şi cu pricoiţa în spinare, dar şi ale celor care s-au deprins ireversibil de viaţa în spaţii largi, cu încălzire centrală şi baie de lux în preajma dormitorului. Aşa au reuşit gazdele din Câmpu lui Neag să-şi mulţumească toţi oaspeţii. “Am trasformat un spaţiu pustiu într-un loc primitor în care vă întâmpinăm cu o cană de vin, cu găteli româneşti şi cu bucurie în suflet. Puteţi să zăboviţi oricât, căci la noi calendarul a rânduit timpul
numai cu ceasuri bune şi norocoase ! Şi de mai bine de un deceniu, apele şi pădurile noastre le povestesc călătorilor de prin toate părţile legendele munţilor Retezat ! Vă aşteptăm pe la noi şi mult ne-om bucura de cinstea pe care ne-o adu-ceţi”, grăiesc gazdele, în cel mai pur şi cel mai simplu grai momârlănesc.

Nu doar cabanele şi cabanierii sunt gazde primitoare în satul de la capătul Văii Jiului. La orişice poartă veţi fi bătând, de la Uricani la Valea de Brazi şi până hăt dincolo de Buta şi Câmpu lui Neag, din ocol nu se vor slobozi câinii, ci vă vor întâmpina oameni primitori,

bucuroşi de oaspeţi, gata să vă aşeze la loc de cinste în jurul mesei lor, la un cârnaţ afumat, o gură de slană cu brânză şi ceapă şi, musai ca de bună voie, un păhăruţ de pălincă dreasă cu un trânc de mere aşa cum numa’ momârlanii
adevăraţi ştiu să le facă. Veţi auzi de la aceşti oameni frumoasele poveşti ale
Iorgovanului dar şi tristele poveşti cu oameni răi care, pentru puţin cărbune, au ras de pe faţa pământului unul dintre cele mai frumoase sate tradiţionale româneşti (Câmpu lui Neag), lăsând în locul acestuia o uriaşă văgăună de pământ pe care, după închiderea minei, autorităţile au umplut-o cu apă din Jiu dând naştere unui lac cu perspective de agrement.

…La Câmpu lui Neag timpul merge după cărindarul cel vechi, bătrânesc, care rânduieşte lumea după soare, cântatul cucului şi urcatul oilor la munte ! De vă e dor de iernile copilăriei, de plăcerea jocului cu bulgării de zăpadă, de gustul pitei cu untură şi ceapă sau al ceaiului din mentă sălbatică, mergeţi, chiar şi pentru câteva ore, în paradisul de iarnă de la Câmpu lui Neag.