După o experienţă de 7 ani în serviciul public românesc, în domeniul politicii comerciale comune a Uniunii Europene, inclusiv în cadrul Reprezentanţei Permanente a României pe lângă UE, am avut, în ultimele 10 luni, şansa de a lucra, din nou, în cadrul administraţiei publice, de data asta, la Departamentul pentru Energie, astăzi Ministerul Energiei, IMM-urilor şi Mediului de Afaceri. Spun că am avut şansa pentru că experienţa mea cu administraţia publică a fost pozitivă, cu valoare adaugată. Sunt recunoscător pentru oportunitatea de a contribui, alături de o echipă profesionistă, la implementarea unor politici publice corecte în sectorul energetic românesc. Una din convingerile formate în aceste luni este că, după mulţi ani vitregi, sectorul cărbunelui din România, şi mă refer în mod special la Complexul Energetic Hunedoara (CEH), are o şansă reală de dezvoltare. Exploatarea comercială a cărbunelui în Valea Jiului datează din 1840, cu minerit de suprafaţă în zonele Petrila, Vulcan şi Petroşani. La aproape 175 de ani distanţă, întreprinderea din Hunedoara este înglodată în datorii, fiind unul dintre generatorii importanţi de arierate la nivel naţional, lucru despre care au vorbit şi instituţiile financiare internaţionale, şi nu o singură dată. Totuşi, CEH dă de lucru la peste 6000 de salariaţi într-o zonă în care oportunităţile de angajare sunt relativ reduse. Energia produsă în Valea Jiului acoperă circa 7% din consumul naţional, dar cu ce costuri?! Interesul unor investitori de marcă pentru privatizarea Complexului este un prim pas. Spre exemplu, o companie americană, despre care s-a vorbit deja în spaţiul public, gestionează active financiare de aproape 1 miliard de dolari în sectorul energetic. Unul dintre proprietarii acesteia este, după estimări independente, cel mai mare deţinător privat de rezerve carbonifere din SUA (peste 20 de miliarde de tone), după guvernul federal. Cu titlu de comparaţie, potrivit statisticii British Petroleum, la finele anului 2012, România avea rezerve de cărbune dovedite de cărbune de circa 291 milioane de tone. Companiile multinaţionale au propria birocraţie când vine vorba de investiţii costisitoare peste mări şi ţări; iar avantajul unor societăţi precum cea amintită este că deciziile investiţionale depind de un cerc restrâns de oameni de afaceri care gestionează inclusiv propriile disponibilităţi financiare, au experienţă dovedită în sector şi reputaţie solidă în mediul lor profesional, suficiente atribute încât să poată pune pe picioare afaceri importante. Ce cer la schimb? Cadru juridic şi fiscal predictibil, un parteneriat real cu autorităţile publice, locale sau centrale, pentru a implementa împreună procese complexe şi, adeseori, dureroase de restructurare şi eficientizare. Am întâlnit în ultimele luni mulţi oameni real interesaţi de sorta Văii Jiului, dar şi idei vechi, încă pe tapet, în ciuda faptului că, după atâţia ani, niciuna nu pare a-şi fi dovedit viabilitatea. Pe 15 decembrie 2014, conducerea executivă a CEH ar fi trebuit să prezinte un plan pe termen lung care să îndrepte societatea într-o altă direcţie. La numai două zile după acest termen, un producător de utilaj minier a cerut în instanţă intrarea în insolvenţă a Complexului. Când creditorii nu au încredere în capacitatea datornicului de a-şi gestiona situaţia financiară, recursul la opţiuni legale care au, din păcate, consecinţe drastice rămâne singura posibilitate de a face faţă incertitudinii. Cărbunele este esenţial pentru securitatea energetică a României. Astăzi, există puţine surse de energie cu un grad de sustenabilitate mai mare, în ciuda controverselor legate de costurile de exploatare sau de mediu. Dacă gazul nu mai curge prin conducte, dacă nu bate vântul sau lacurile de acumulare sunt insuficient alimentate, cărbune avem cu certitudine. Putem produce energie electrică, agent termic, iar într-un orizont de timp rezonabil îl vom putea probabil gazeifica. Cărbunele este o alternativă de ultim resort. Am restructurat ani de zile sectorul minier românesc în sensul reducerii capacităţilor de producţie. Avem chiar un operator economic care se ocupă exclusiv şi corect, de altfel, de închiderea minelor. După 25 de ani de declin, poate justificat, în sectorul minier românesc, susţin că a venit vremea să dăm şansa unor iniţiative reale, într-o altă direcţie şi să scăpăm de tentaţia soluţiilor pe termen scurt, fără orizont, fără  viitor.

Sursa: Adevarul.ro

Victor Grigorescu