Sunt oameni printre noi care merită întregul nostru respect pentru faptul că, deși viața i-a pus la mare încercare, au ales să fie în continuare buni, să nu se lase pradă răului. Atunci când vorbim despre calitate umană nu putem să facem abstracție mai ales de calitatea sufletească a omului în cauză.

Doamna pe care vă invităm s-o cunoașteți și-a petrecut cei mai frumoși cinci ani ai vieții într-un lagăr de concentrare din Rusia. La 20 de ani a fost luată pe sus de forțele de ordine ale regimului comunist și trimisă la muncă forțată într-o mină de cărbune din munții Ural, iar motivul a fost că era de origine germană. Cinci ani de zile a muncit acolo în subteran. Bani nu primea, pentru că toate drepturile erau oprite pentru cheltuielile de administrare ale lagărului și pentru… a-i plăti pe cei care o păzeau, trupele NKVD.

În perioada de ședere în lagăr I se administrau tratamente hormonale, astfel încât organismal să nu mai funcționeze în limitele normale, biologice. A suferit un accident în subteran, a fost prinsă între doi vagoneți, iar singurul tratament a fost înfărșurarea într-un cearceaf și lăsată trei zile la infirmerie fără niciun medicament, pentru ca apoi să fie trimisă iar în subteran.

Întâlnirea cu doamna Ileana Geller este una emoționantă, atât prin experiența tulburătoare de viață, cât și prin seninătatea din privirile ei atunci când spune că nu e supărată pe nimeni pentru ceea ce i s-a întâmplat. Acum își mai scrie memoriile, dorind, parcă, să lase o redută împotriva oricărei tentative de agresiune a demnității umane. Iată mai jos un paragraf din jurnalul doamnei Geller: 

Despre cei 5 ani de deportare în Rusia scriu aceste amintiri trăite în cele mai triste zile şi ani din viaţa mea la 20 de ani.

Mă numesc Geller Ileana, născută Rőhrig, la 12 iulie 1924, Petroşani. După armistiţiul ce a încheiat România cu Rusia după 23 august 1944 viaţa minorităţilor din Romînia s-a schimbat spre rău şi greu! Tatăl meu fiind subofiţer în armata română am sperat că soarta ne va ocroti dar din contră. Ni s-au confiscat, radio, bicicletă, căruţă, caii, maşina de scris, şi în dimineaţa zilei de 15 Januarie 1948, era o iarnă foarte geroasă cu zăpadă mare, spre dimineaţa zilei de 15 januarie nu se făcuse ziua de-a binelea, au venit 2 jandarmi cu puştile pe umeri, şi au întrebat pe săraca mama, cine e Rőhrig Ileana, Rőhrig Margareta şi Oltean Elza, săraca mama a început să plângă şi a spus sînt fetele mele, Elza sora cea mare era căsătorită şi soţul ei era concentrat la un detaşament de lucru la Roşiori de Vede la Calea ferată română! Ne-au spus să ne facem bagajul cu ceva de-ale mâncării şi haine mai groase căci ne duce la lucru, nu se ştia unde şi dacă ştiau pentru noi trebuia să fie un secret.

Ne-am făcut Bagajele şi ne-au dus sus la şcoala din Călan, săraca mama a rămas plângând cu sora cea mică pe care o numeam Schvesti de 12 ani. Tata pe front, în Ungaria! La şcoală erau adunaţi de jandarmi toţi de origine germană, femei de la 17 la 32 ani şi bărbaţi de la 17-50 ani eram păziţi de jandarmi, şi nu era voie să ieşim din clădire nici până la W.C. am dormit pe băncile şcolii 2 zile. Mai era voie să vorbim cu mamele şi surori sau fraţi dar numai prin gard şi păziţi. Deci, cu un cuvânt, eram deţinuţi! Era mare jale şi plânsete dar degeaba! A 3 zi ne-am pomenit cu Autobuze la poarta şcolii mama noastră a venit cu surioara să ne mai vadă şi ne-a mai adus de-ale mâncării pe care ni le-a dat în prezenţa unui jandarm! Ne-am urcat în autobuze cu bagajele ce le-am avut şi ne-au adus la Deva. Mama cu Schvesti au rămas plângând, mama aproape leşinată de durere să-i ia 3 fete în floarea vieţii! de lângă ea. Cum a aflat unde sântem la Deva a venit imediat la noi dar noi nu am avut voie să ne mai apropiem de gard. Soţul surorii mele a fugit din tabăra de lucru cînd a aflat de Elza şi a venit cu mama la Deva! Am fost cazaţi într-o veche cazarmă! Şi am fost consultaţi şi ne-a găsit apţi de muncă pe mine şi sora mea cea mică cu 3 ani Csőpi! Sora cea mare Elza a fost găsită foarte bolnavă şi a treia yi au lăsat-o acasă, mare bucurie, că măcar una din noi a scăpat la comisie! Mama şi soţul ei au aşteptat la poartă, noi ne-am despărţit plângând şi îmbrăţişându-ne şi cu jale şi bucurie că ea merge acasă. Mama săraca a venit şi a 4 zi. Dar asta a fost cea mai grea! Căci în a 4 zi ne-au dus cu maşinile în gară la Simeria unde erau vagoanele de marfă adică bou vagon pregătite şi din maşină am coborât şi am urcat în vagoane fără a ne mai apropia de părinţi, fraţi, eram câte 60 persoane într-un vagon ca peştii, închis pe dinafară numai prin gemuleţul cu gratii de fier mai vedeam aşa pe rând pe ai nostri, cum plâng şi strigă şi cădeau în zăpadă între linii şi jandarmii îi împingeau şi Ruşii cu Vintofca automată îi îndepărtau. Înspre după-amiază, Marfarul s-a pus în mişcare! Tot mai repede, strigătele, plânsetele, nu le mai puteam auzii, nici ale noastre şi nici ale ai noştri, numai sunetul Locomotivei şi scârţâitul roţilor parcă şi ei au plâns de mila noastră, în vagoane aproape nu aveam loc să stăm aşa era de înghesuit! Ajuns în Gara Oraşului Rîmnicu Sărat, ne-a dus afară în triaj unde ne aşteptau vagoane ruseşti pullman duble, s-au pus scânduri de la un vagon la altul şi aşa am trecut fără a mai pune piciorul pe pământul natal! 

Sâmbătă, 17 ianuarie 2015, ora 11.00, doamna Ileana GELLER vine să o cunoaștem. Aveți ocazia să o priviți în ochi, să-i spuneți o vorbă caldă și să fiți parte dintre cei care îi vor mulțumi oficial printr-o diplomă și un buchet de flori venind în fața statuii lui Decebal din centrul Devei.

Despre proiectul „Premianții fără premii”

E vremea să facem ceva.

A trecut sau ar fi trebuit să apună perioada lui „să se facă”. Dintr-un singur şi banal motiv pentru că se face. Societatea a mers înainte până acum, poate uneori destul de încet faţă de cum ne-am fi dorit, şi merge în continuare. Proiectul social „Premianţii fără premii” se vrea o modestă răsplată din partea societăţii pentru valorile noastre, cele autentice.

Probabil vă întrebați cine sunt acești premianți și de ce nu au premii. Ei sunt oamenii de lângă noi pe care toți îi văd și nimeni nu-i „ascultă”. Tăcuți duc România mai departe. Ei sunt oamenii a căror muncă este de folos tuturor fără ca ei să fie cunoscuți. Ei sunt cei care ne fac viața mai frumoasă prin munca lor. Artiști, inventatori, meșteșugari și alții care ne arată că frumosul și utilul sunt aici, lângă noi. Nu vor premii, nu au primit, nu știu că munca lor e prețuită de ceilalți și de aceea trebuie să le spunem asta.

Astfel, proiectul vă invită să ieşim în stradă, de data asta nu pentru a protesta, ci pentru a mulţumi necunoscuţilor care, prin munca lor, prin ceea ce fac, prin preocupările lor, ne dau motive de mândrie. Propunerea este ca în fiecare sâmbătă să ne vedem în centrul Devei, la statuia ecvestră a lui Decebal. Vom invita de fiecare dată un om valoros, care prin munca lui, strădaniile lui, face ca România să existe. Vom merge acolo să-l cunoaştem, să-i mulţumim că există şi să-i strângem mâna în semn de preţuire şi respect.

Vă invităm să fiţi parteneri ai unui proiect care doreşte să descopere şi să redescopere valorile României.

COMUNICAT DE PRESĂ

DEVA

13 IANUARIE 2015