”Too strong for me Simona, today!”  O să mai auzim asta în lunile următoare. Timea Bacsinszky, adversara Simonei în finala de la Shenzhen, nici măcar n-a avut timp să se supere în ora şi ceva în care Simona a spulberat-o. În tot turneul, cu excepţia unei intrări mai grele în joc în primul tur, cu Anika Beck, Mangusta nu mi-a dat mare lucru de comentat, nelăsând nimănui nicio şansă. De fapt, ”Mangusta” nu i se mai potriveşte: miss Halep nu mai e surpriza mică şi afurisită care învinge adversare mari, azi intră pe teren ca o regină.

Aidoma lui Rafael Nadal la începutul carierei, Simona se ajunge din urmă pe sine: după ce a ţâşnit în zona de vârf a ierarhiei mondiale, câştigând în bună măsură datorită ”inimii” ei de mare jucătoare, îşi îmbunătăţeşte acum tehnica şi tactica de la lună la lună. Cel puţin două aspecte mi s-au părut vizibil schimbate în jocul ei: aruncă mingea mai sus la serviciu, ceea ce îi dă timp să-şi proiecteze mai bine corpul în lovitură şi scurtează punctele fiind mai agresivă, avansând mai des spre fileu şi folosind drive voleul cu mare siguranţă. În mod evident, relaţia ei cu noua echipă tehnică, Thomas Hogstedt, Victor Ioniţă e mai bună decât cea cu Wim Fissette.

În noiembrie, am asistat la un antrenament al Simonei. De-a lungul anilor, am văzut zeci de jucătoare la antrenament. Unele mai bune, altele mai slabe. La toate însă, după un timp apărea pe figură o expresie, mai mult sau mai puţin accentuată, de chin, de muncă grea. Antrenamentul părea o corvoadă.

Şi este. Să loveşti mingea de mii de ori, în acelaşi fel, fără scor, fără adversar, fără public, ore în şir, e dur, atât fizic, cât şi psihic, mai ales pentru o fată. Antrenament, masă, antrenament, somn – şi de la capăt. Să faci asta în fiecare zi, în fiecare an al tinereţii tale…

Ce mă uluieşte la Simona e plăcerea. Ritmul antrenamentului e sufocant. Serii de schimburi cu un jucător tânăr şi puternic, de la care mingea vine mai apăsat decât de la orice jucătoare, cu mingi aruncate mereu în joc, din coş, de antrenorul Ioniţă,  astfel încât timpul de pregătire între lovituri al Simonei să scadă cât mai mult.

Apoi, ca să fie şi mai greu la antrenament decât va fi la meci, Simona aleargă la minge înhămată cu o coardă elastică. Sunt exerciţii tari, pe care le-am văzut şi la alte jucătoare. La niciuna însă, incredibila plăcere cu care Simona se duce la orice minge, nu lasă şi nu loveşte neglijent nimic, preţuieşte fiecare dreaptă şi rever.

Nici urmă de caznă, de sforţare pe chipul ei. Pur şi simplu îi place racheta, îi place mingea, terenul, iubeşte acest sport numit tenis.

Şi tenisul o iubeşte pe Simona. Poate nu întâmplător, trofeul Shenzhen i-a fost înmânat de Li Na, câştigătoarea de anul trecut a Openului Australiei,  care se apropie. N-am nicio îndoială că Simona are acum tot ce-i trebuie pentru a câştiga un Grand Slam şi locul 1 în topul mondial.

Sursa: Gandul.info

Autor: Cristian Tudor Popescu