Un cartier mineresc din Valea Jiului poartă numele celebrului serial american „Dallas”, dar bogăţia e doar un vis pentru miile de suflete care trăiesc de pe o zi pe alta în cartier.

Cartierul lor a împrumutat doar numele metropolei americane, deoarece a fost populat chiar în perioada în care rula la televizor celebrul „Dallas”. Comuniştii au acceptat tacit porecla, pentru că nu vroiau ca minerii să fie ispitiţi de capitalism. La vremea când a fost construit, pe un deal deasupra oraşului, cu blocuri care lăsau impresia că ating cerul, cartierul era râvnit de mai toţi minerii şi mulţi făceau cozi la sfatul popular pentru a primi repartiţie în blocurile noi. Nu conta că apa rece, în intervalul în care curgea, nici măcar nu apuca să le umezească robinetele celor de la ultimul etaj. De căldură şi apă caldă nici nu putea vorba, dar ortacii aveau gratuităţi la curentul electric şi cum vremurile erau altele, toată lumea se descurca. În scripte Dallasul vulcănean se numeşte Micro 3 B, însă nici măcar toţi locuitorii lui nu ştiu acest lucru, ei spun că sunt din Dallas. „Metropola” hunedoreană este astăzi doar o aşezare extrem de săracă în care mii de suflete abia îşi duc zilele. Populat în mare parte cu mineri care s-au disponibilizat în 1997, cartierul este un pol al sărăciei din Valea Jiului.

Trăiesc pe datorie

Cei mai mulţi trăiesc din ajutoare sociale ori pensii, iar pentru a se putea descurca au apucat zonele de la marginea oraşului care odinioară erau industrializate. Astăzi, pe timp de iarnă, caută în pământul îngheţat fier vechi ori alte metale ce erau risipite în vremea comuniştilor. Vara merg după ciuperci şi fructe de pădure iar astfel răzbesc în lupta cu sărăcia. Este şi cazul a doi foşti ortaci care, chiar dacă afară este ger de crapă pietrele, dis de dimineaţă, înarmaţi cu târnăcoape, se duc pe haldele unde ştiu că ar mai putea fi îngropată o bucăţică de fier. „Viaţa în Dallas este foarte grea şi nu grea. Cartierul ăsta a fost numit aşa după serial. Atunci era la televizor serialul cu J.R şi Sue Ellen şi din centrul oraşului se vedea luminat tot cartierul, era frumos, la început comuniştii l-au făcut să arate boboc! După Revoluţie s-a stricat treaba şi răul a venit în 97 la disponibilizare. Atunci am plecat şi eu de la mină, cu ordonanţa, dar banii s-au dus. Am patru copii şi acum trebuie să mă descurc, să-i întreţin. Vara fac pe zidarul, m-am recalificat la mistrie iar iarna, cum nu se construieşte şi n-am lucrări, merg după fier vechi. Am un ortac, Nicu (foto) dar mai sunt şi alţii şi săpăm în pământ, de dimineaţa şi până seara, pentru 20 sau 30 de lei pe zi”, povesteşte (foto) Constantin Bocanu. Bărbatul are 58 de ani şi e mai norocos decât alţii, are o pensie de circa 1500 de lei pentru cei 20 de ani de mină. Banii nu-i ajuns însă pentru şase guri, pentru că nevasta e casnică aşa cum erau odinioară mai toate nevestele de miner. Camaradul său Nicu nu a apucat să iasă la pensie, e mai tânăr şi nici n-a lucrat prea mult la subteran. Din şcoală a ieşit zidar şi acum, în toată Valea Jiului, se construieşte un bloc la zece ani. „Nu ridică nimeni nimic, nu e un şantier, deci nu e nevoie de meseriaş în construcţii. Lucrez pe cont propriu, trebuie să trăiesc, însă iarna merg la fier vechi. Ce să facem, să furăm, să dăm în cap”, se întreabă bărbatul. Alţii trăiesc la propriu pe datorie, pentru că altfel ar muri de foame. Au doar ajutoare sociale sau alocaţiile copiiilor şi îşi fac cumpărăturile pe caiet. Iau de la chioşcurile din cartier mâncare şi lasă garanţie buletinul, cuponul de pensie ori cardul pe care le intră banii de ajutoare. Cei mai năpăstuiţi dintre ei ajung la containerele de gunoi unde nu găsesc prea mult, poate doar cât să-şi mai liniştească foamea.