Face parte din peisajul Castelului Corvinilor de la Hunedoara. Cum treci pragul acestuia este posibil să auzi o muzică discretă, care răzbate de undeva dintr-un ungher, inundând întregul spațiu. Ai impresia că tot tabloul care ți se arată, architectural și fond sonor, este de acolo de când lumea. În peregrinările prin interiorul castelului, turiștii ajung să întâlnească sursa acordurilor melodioase. Un personaj rupt dintr-o altă perioadă istorică pare să fie readus la viață de un hunedorean care se contopește zilnic cu monumentul istoric de pe malul Cernei. Este Nicolae Szekely, „unul dintre cei trei români maeştri ai lăutei, un instrument dificil şi rar întâlnit, pe care Nicolae Szekely îl iubeşte cu patimă. De formaţie profesională inginer, reprofilat ca tehnoredactor, hunedoreanul chitarist, baterist, dar şi un profesionist al vihuelei, a început să cânte şi la lăută acum câţiva ani şi n-a mai fost în stare să renunţe. Asta după ce, vreme de mai bine de 25 de ani, a fost un Pygmalion a muzicii, îndrăgostit de chitara sa. În studenţie, a fost declarat unul dintre cei mai buni chitarişti din România, iar ca să ajungă la lăută, a cântat, mai întâi, la vihuela.

Şi, mereu, în tot acest răstimp, a scris. Nicolae Szekely este unul dintre cei mai inspiraţi poeţi hunedoreni, dar şi autorul unui volum de eseuri – „Alchimia divinului”. Iar pe când fiica lui era mică, a adăugat colecţiei sale de volume şi o carte de colorat, tot în versuri, inspirată chiar de fetiţă: „Lumea Mădălinei”. Când i-a fost mai greu în viaţă, s-a întors la izvoarele de înţelepciune ale Vechiului, dar şi ale Noului Testament. „Omul se naşte ca să sufere, aşa cum scânteia se naşte ca să zboare”, este expresia convingerii sale de-o viaţă şi motto-ul din Cartea lui Iov, care-i deschide unul dintre volume. Muzica şi poezia, cu cele trei muze ale lor, Calliope, Erato şi Euterpe, i-au păstrat întotdeauna sufletul pe linia de plutire, ca pe-un balon cu aer cald, plutind, împăcat cu sine, deasupra lumii dezlănţuite”. Așa îl descrie Ada Beraru în deschiderea interviului pe care i l-a luat în urmă cu mai bine de un an de zile.

El este omul care dă personalitate în plus acestui obiectiv turistic, face parte din patrimoniul acestuia, am putea spune așa fără teama de a greși prea mult. Sâmbătă, 31 ianuarie 2015, ora 11.00, domnul Nicolae Szekely vine să îl cunoaștem. Aveți ocazia să îl priviți în ochi, să-i spuneți o vorbă caldă și să fiți parte dintre cei care îi vor mulțumi oficial printr-o diplomă și un buchet de flori venind în fața statuii lui Decebal din centrul Devei.

Nicolae Szekely, artistul-orchestră al Hunedoarei

BY ADA BERARU  – 26 DECEMBER, 2013

Este unul dintre cei trei români maeştri ai lăutei, un instrument dificil şi rar întâlnit, pe care Nicolae Szekely îl iubeşte cu patimă. De formaţie profesională inginer, reprofilat ca tehnoredactor, hunedoreanul chitarist, baterist, dar şi un profesionist al vihuelei, a început să cânte şi la lăută acum câţiva ani şi n-a mai fost în stare să renunţe. Asta după ce, vreme de mai bine de 25 de ani, a fost un Pygmalion a muzicii, îndrăgostit de chitara sa. În studenţie, a fost declarat unul dintre cei mai buni chitarişti din România, iar ca să ajungă la lăută, a cântat, mai întâi, la vihuela.

Şi, mereu, în tot acest răstimp, a scris. Nicolae Szekely este unul dintre cei mai inspiraţi poeţi hunedoreni, dar şi autorul unui volum de eseuri – „Alchimia divinului”. Iar pe când fiica lui era mică, a adăugat colecţiei sale de volume şi o carte de colorat, tot în versuri, inspirată chiar de fetiţă: „Lumea Mădălinei”. Când i-a fost mai greu în viaţă, s-a întors la izvoarele de înţelepciune ale Vechiului, dar şi ale Noului Testament. „Omul se naşte ca să sufere, aşa cum scânteia se naşte ca să zboare”, este expresia convingerii sale de-o viaţă şi motto-ul din Cartea lui Iov, care-i deschide unul dintre volume. Muzica şi poezia, cu cele trei muze ale lor, Calliope, Erato şi Euterpe, i-au păstrat întotdeauna sufletul pe linia de plutire, ca pe-un balon cu aer cald, plutind, împăcat cu sine, deasupra lumii dezlănţuite.

Care este povestea întâlnirii tale cu muzica?

Când aveam trei ani, am primit în dar o muzicuţă de la bunica şi am început să cânt prin curte. Au fost miraţi şi ai mei, că eu eram în stare să cânt melodii fără să mă înveţe nimeni. După aceea, tot bunica mi-a luat un acordeon. Îmi amintesc şi acum că învăţătoarea mă scotea la serbări în faţa clasei, acordeonul era uite-aşa de mare şi eu nici nu mă vedeam din spatele lui! Mi se vedeau doar mânuţele, pe-o parte şi pe alta. Mai târziu, în liceu, am tras tare să am trupă rock… din astea de-ale tinereţii… Apoi a urmat chitara…

…instrument de care ai fost îndrăgostit vreme de aproape 30 de ani. Cum a ajuns hunedoreanul Nicolae Szekely să cânte la lăută?

Cu lăuta totul a început de la trupa de muzică renascentistă Huniadi Cantores, în 2007. Mircea Goian lansase Festivalul „SOS Castelul”, la care erau invitate o mulţime de formaţii care cântau muzică medievală. La un moment dat, s-a gândit: „Da’ ce, noi nu putem să facem?”. Ne-am întâlnit, mi-a spus că vrea să organizeze trupa, îl aveam pe Giovanni (Nistor Purcariu) la percuţie, era el la violoncel, Mihaela Galambos la blockflote şi aveam nevoie de armonie. Eu eram la chitară şi mă plafonasem un pic, pentru că nu mai exersasem demult. La chitară trebuie să exersezi, nu glumă! Trebuie să ai forţă! Asta la orice instrument, dar la chitară trebuie să menţii o anume tehnică. Sunt piese atât de dificile că, dacă nu le cântam de cinci ori în fiecare zi, le pierdeam! Dacă nu cânţi câteva ore bune, şi numai tehnică să faci… degeaba! Când eram în facultate, cântam şi câte opt ore pe zi. La prima repetiţie, am cântat dintr-un repertoriu de pe la anul 1.500 şi imediat mi-am dat seama: „Băi, frate, stai, că aici e nevoie de lăută!”. Urma să facem rost de un instrument, dar… pfff!, cea mai ieftină lăută era 1.500, dar putea să ajungă chiar şi la 3.000 de euro! Atunci mi-am amintit că la unul dintre festivalurile „Zilele Chitarei Clasice” l-am chemat pe Gyorgy Lorinczi, lutierul de la Târgu-Mureş. El venise cu doi muzicieni, un cuplu, şi atunci am văzut eu prima lăută!

Este un instrument puţin cunoscut, la noi. Există o tradiţie de intepretare la lăută în Transilvania sau Ţările Române, măcar pentru perioada medievală, renascentistă sau barocă?

La noi se ştie foarte puţin despre instrumentul ăsta, deşi a fost şi un braşovean recunoscut, Valentin Bakfark, care are nişte compoziţii cumplit de grele. Nu a stat mult la Braşov, ci a călătorit prin Europa şi s-a stabilit, pentru o perioadă, în Polonia. E aşa de dificil ca şi compozitor pentru lăută că în Polonia este şi un proverb: „Să nu cânţi niciodată după Backfack!”. Circulă şi nişte poveşti amuzante cum că, în momentul în care a simţit că moare, şi-a ars toate lucrările pe care le-a avut asupra lui, ca să nu mai poată cânta nimeni, că oricum nimeni nu cânta ca el!

Dar care este, de fapt, provenineţa lăutei?

În primul rând este lăuta biblică sau alăuta. Despre ea se ştie foarte puţin. De fapt, nimeni nu prea ştie cum arăta exact şi cum cânta. Pe când, lăuta, aşa cum o ştim noi, vine, de fapt, de la arabi. Ea a ajuns în Europa prin Spania, odată cu invazia maură. Prin secolele IX-X aveam lăuta medievală cu cinci corzi. Multă lume crede că lăuta este „bunica” chitarei, dar eu zic că nu e. Vihuela e predecesoarea chitarei.

Se compune muzică pentru lăută în zilele noastre?

Se compune, însă… nu prea merge. La pian cânţi şi jazz şi… de toate. La lăută, însă… e parcă şi… păcat să cânţi muzică modernă! Mai ales că repertoriul medieval, renascentist şi baroc pentru lăută e aşa de mult, că nu-ţi ajunge o viaţă! Mie-mi pare rău că m-am apucat să cânt la lăută la 45 de ani. Ce să mai cânt acum?! Trebuia să încep la 25, nu la 45! Dar, pe vremea aia… cine ştia de lăută? Abia după 90 am văzut prima oară instrumentul.

Câţi români care pot interpreta muzică la lăută sunt în ţară?

E Caius Hera la Timişoara şi Constantin Lazăr la Iaşi. Pe urmă, ar mai fi un duo – Olivia Iancu şi Claudiu Lobonţ. Ei sunt, de bază, chitarişti şi cântă la instrument un pic diferit.

Nu ai făcut şcoala de muzică. Tot ce ai învăţat a fost ca autodidact…

Păi, ce? Puteam să merg la Conservator? Pentru asta era nevoie de Şcoala de muzică, iar eu făcusem la Liceul Numărul 1, actualul Colegiu „Matei Corvin”.

Ce crezi că te-a făcut să iubeşti lăuta atât de mult?

M-am întrebat şi eu, iar unul dintre profesioniştii instrumentelor renascentiste pe plan internaţional, Hopkinson Smith, mi-a spus: „Ce te mai miri atâta?! E simplu! Ţi-ai găsit vocea!” De fapt, eu întotdeauna am fost atras de muzica veche. Când am cântat pentru prima oară la vihuela, mi s-a dus imaginea de la chitară. Deci, primul motiv ar fi repertoriul. Iar al doilea sunetul. O sută de chitare sună tot la fel, pe când… dacă ai o sută de lăute, ele cântă în cel puţin 50 de feluri diferite! Lăutele nu se fac în serie. Fiecare lăută e ca un copil şi are personalitatea ei. De multe ori, pur şi simplu, lăuta mea nu vrea să cânte. Atunci o mai las, mă apuc de altceva… Altădată, în schimb, sună atât de cald! E vorba şi de lemnul ei foarte subţire, de numai un milimetru şi jumătate, care nu este niciodată tratat. Dar, spre deosebire de chitară, ca să cânţi la lăută nu trebuie să exersezi foarte mult. Tehnica este chiar cântatul.

Lecţii de lăută de la un profesionist nu ai luat niciodată?

Am fost la un atelier, un master-class, cu compozitorul şi lăutistul american Hopkinson Smith. Credea că eu cânt la lăută de foarte mult timp şi a fost extrem de surprins să afle că, la acel moment, începusem abia de un an şi jumătate! „Oooo! Chapeau!”, mi-a spus. A fost foarte mulţumit şi… cred că am reuşit să fiu cel mai bun elev al lui. Am cântat tot ce mi-a spus, întocmai, iar asta l-a mirat foarte tare. Şi mie mi-a prins foarte bine tot ce m-a învăţat.

În tinereţe ai cântat vreodată într-o trupă rock sau folk?

Da. Cu portarul de la noi de la facultate. El era un chitarist foarte bun, pe chitara electrică, şi făcea parte dintr-o formaţie, iar eu mergeam şi repetam cu ei. După o vreme, însă, am renunţat, pentru că nu se lega. Nu era pentru mine. Simţeam asta. Acum, însă, sunt cu jazz-ul…

Şi aşa ai ajuns şi toboşar şi membru al trupei „Feel the Jazz Trio”…

Da. Tot de la Huniadi Cantores a pornit. Când s-a retras Giovanni (Nistor Purcariu), aveam nişte tobiţe şi am zis că îl înlocuiesc eu, până când găsim un alt percuţionist. La „Feel the Jazz”, dacă ar fi bătut Giovanni, nu mai putea să cânte la vibrafon… Şi atunci, ca să poată cânta la vibrafon… aveam de ieşit foarte repede într-un spectacol, el s-a uitat la mine aşa… şi numa-l văd că zice: „Gata, te-nvăţ pe tine la tobe!” Eu i-am zis: „Păi, cum să mă-nveţi pe mine la tobe aşa, pe loc? Eşti dus?!” Hai că la tobiţe baţi cu mâna, dar să te pui în faţa bateriei!… Totuşi, eu, de la jazz-ul pe care l-am ascultat… n-a fost nevoie să îmi arate CE am de făcut, ci doar CUM. Şi, iaca, încet-încet… acum avem trio-ul ăsta. Multă lume mă-ntreabă cum e posibil. Şi eu răspuns: „Păi, da! La lăută mă încarc cu energie pozitivă, iar la tobe mă descarc de cea negativă.”

Ai cântat şi la bola…

Tot Giovanni a descoperit-o. A văzut-o într-un film. E un instrument vechi, pe care noi l-am reconstituit din băşici de porc aduse de Mircea Goian, de la porcii lui. Noi am pus în ele boabe de fasole. (Râde).

Regreţi ceva anume? Ai face lucrurile altfel dacă ar fi să iei viaţa de la capăt?

Îmi pare rău că nu am făcut Conservatorul dintr-un singur punct de vedere: pentru că aşa aş fi avut o diplomă şi mă puteam angaja în domeniu. Studiind într-o şcoală, ştii exact ce şi cum. Dar, dar!… e foarte posibil ca, dacă aş fi făcut Conservatorul să nu mă… întâlnesc cu lăuta. Să nu îmi găsesc vocea. Am făcut Institutul Politehnic, pentru că părinţii au vrut să ajung inginer. Eu aş fi vrut filozofie, dar acolo era altă dandana: trebuia să ai în sânge Biblia Roşie, PCR-ul. Iar, dacă făceai asta, erai pierdut pentru totdeauna! După ’90 aş fi putut să fac Conservatorul, dar am tot amânat… Şi acum aş putea, dar e prea târziu… n-ar avea rost. În curând o să ies la pensie. (Râde).

E ceva ce îţi lipseşte, ca artist?

Normal, un lăutist care se respectă (eu nu mă respect că nu-mi permit, nu am bani – zâmbeşte resemnat), are acasă câte şase-şapte instrumente. Toată gama! Inclusiv chitară barică, teorbă, lăută, mai sunt şi alte instrumente cu corzi de metal… Acum aştept şi eu o chitară renascentistă, care are numai patru corzi.

Dacă ar fi să alegi, dacă ţi s-ar spune: „Trebuie să alegi între muzică şi poezie. Vei putea fie să citeşti şi să scrii, fie să asculţi şi să cânţi”, ce ai alege?

E ca ziua cu noaptea. Sunt complementare. Sunt momente în care aş spune: poezia. Şi sunt altele când aş alege muzica. În ultima vreme am petrecut mai mult cu muzica. De şase ani nu am mai scris poezie, până acum vreo jumătate de an. Am citit, între timp, şi ştiam că poezia va ieşi la iveală. O simţeam că… lucrează în mine. Am citit mult: Gellu Naum îmi place, Ion Mircea, Odysseas Elytis, Saint-John Perse, Mourilo Mendes, Rilke.. Dar, la poezie, trebuie să ai Starea. Iar starea de inspiraţie nu ţi-o poţi provoca. Acum, parcă sunt bolnav: dacă nu scriu o poezie în fiecare zi, nu pot să respir, să trăiesc… Mai nou, postez pe Facebook imediat ce scriu un poem şi zic că e un lucru bun. Ştiu sigur că vor citi ceea ce scriu numai acei oameni care rezonează cu gândurile mele. Oricum, poezia fără cititori nu e poezie. În momentul în care o pui pe hârtie, ţi-o comunici în primul rând ţie. Dar aşa… ca un veşnic monolog ar fi inutil.

Şi… visul artistului, deocamdată neîmplinit, care ar fi?

Doamne, ce întrebare! Pe partea cu poezia aş vrea să scot ceva care să mă uimească pe mine. Iar în muzică aş vrea să fac măcar două-trei CD-uri de autor: Francesco da Milano, John Dowland… Şi mai vreau să mă reapuc de pirogravură. Mi-am cumpărat deja două aparate şi… sper să pot să încep cât de curând. Poate chiar să deschid un mic atelier. Şi mi-ar plăcea să nu fie nevoie să mă gândesc la câştig. Nu-mi place să fac bani. Sunt toate greutăţile astea şi toate facturile trebuie plătite, dar, când te duci să cânţi pe bani… nu e totuna! În momentul în care ai nevoie de bani şi eşti constrâns… e trist. Ar fi bine să nu fie deloc nevoie de ei.

https://www.replicahd.ro/?p=13870 

Despre proiectul „Premianții fără premii”

E vremea să facem ceva.A trecut sau ar fi trebuit să apună perioada lui „să se facă”. Dintr-un singur şi banal motiv pentru că se face. Societatea a mers înainte până acum, poate uneori destul de încet faţă de cum ne-am fi dorit, şi merge în continuare. Proiectul social „Premianţii fără premii” se vrea o modestă răsplată din partea societăţii pentru valorile noastre, cele autentice.

Probabil vă întrebați cine sunt acești premianți și de ce nu au premii. Ei sunt oamenii de lângă noi pe care toți îi văd și nimeni nu-i „ascultă”. Tăcuți duc România mai departe. Ei sunt oamenii a căror muncă este de folos tuturor fără ca ei să fie cunoscuți. Ei sunt cei care ne fac viața mai frumoasă prin munca lor. Artiști, inventatori, meșteșugari și alții care ne arată că frumosul și utilul sunt aici, lângă noi. Nu vor premii, nu au primit, nu știu că munca lor e prețuită de ceilalți și de aceea trebuie să le spunem asta.

Astfel, proiectul vă invită să ieşim în stradă, de data asta nu pentru a protesta, ci pentru a mulţumi necunoscuţilor care, prin munca lor, prin ceea ce fac, prin preocupările lor, ne dau motive de mândrie. Propunerea este ca în fiecare sâmbătă să ne vedem în centrul Devei, la statuia ecvestră a lui Decebal. Vom invita de fiecare dată un om valoros, care prin munca lui, strădaniile lui, face ca România să existe. Vom merge acolo să-l cunoaştem, să-i mulţumim că există şi să-i strângem mâna în semn de preţuire şi respect.

Vă invităm să fiţi parteneri ai unui proiect care doreşte să descopere şi să redescopere valorile României.

COMUNICAT DE PRESĂ

PREMIANȚII FĂRĂ PREMII – ediția a 51-a