Vă-ntoarceţi iar, figuri sfios-plăpânde,

Ce-n ochiul vag de timpuriu m-aţi nins;

Să vă reţin, acum, abia născânde?

De-acest miraj mai sunt eu azi atins?

Cum vă-mbulziţi! ei bine, creşteţi blânde

Din fum şi ceaţă-n juru-mi dinadins;

Cutremurat mi-e pieptul tinereşte

De suflul vrajei ce vă urmăreşte.

Voioase zile-mi ies cu voi în cale

Şi-atâtea umbre dragi se-ntorc tăcut;

Ca basme-aproape stinse vin agale

Prietenia, cel dintâi sărut;

Şi iar mi-e fraged chinul, sună-a jale

Al vieţii labirintic drum pierdut,

Numind pe bunii, ce, minţiţi de soarte

Cu ore-alese, mă-ntrecură-n moarte.

Ei n-aud noul câtec ce-i îmbie,

Cei scumpi, cărora-ntâiul le-am cântat;

S-a spart prieteneasca vălmăşie,

Şi ah! ecoul prim s-a spulberat.

Cântarea mea-n mulţimi străine-adie,

De-aplauze chiar mi-e pieptu-nfricoşat,

Iar cei ce mi-au sorbit pe vremuri cântul,

De mai trăiesc, i-a risipit pământul.

Şi mă cuprinde-un dor uitat de sfera

Acelor duhuri grave-n paşnic stol,

Cu lânced sunet umple atmosfera

Şoptindu-mi cânt, ca harfa lui Eol,

Fiori mă prind, şi lacrimi curg; severa

Mea inimă zvâcneşte rar, domol;

Tot ce posed, mai văd ca-n depărtare,

Iar ce s-a stins, aievea-n jur mi-apare.