Biserica Densuş este unul dintre cele mai misterioase şi impresionante monumente istorice din România. O legendă mai puţin cunoscută a Bisericii Densuş, din Ţara Haţegului, a fost publicată de istoricul Aron Densuşianu, în 1866, în descrierile călătoriilor sale pe Valea Streiului şi în Ţara Haţegului.

Aron Densuşianu povestea despre galeria obscură a bisericii, înfiinţată în baza turnului, denumită la acea vreme de localnici, „Peştera Zafirei”. În galeria strâmtă îşi aveau adăpostul lilieci şi buhe, relata istoricul, biserica fiind găsită de acesta într-o stare aproape de ruină. Umanistul prezenta povestea care îi înfiora pe oamenii din părţile Haţegului. „Galeria obscură se numeşte, în o tradiţie poporală, Peştera Zafirei. În un timp mai de demult trăia în sat o pereche de oameni foarte urâţi, dar foarte lacomi şi avari, anume Stoica şi Ilena şi aveau numai o fată, Zafira, pe care voiau a o căsători cu un june iarăşi de părinţi foarte avuţi. Dar fata nu numai că nu-l iubea din contră îl ura atât pentru deformitatea lui fizică, cât şi pentru însuşirile rele ce le avea. Astfel ea se opunea cu tot adinsul voinţei părinteşti, care în lăcomia lor de a avea tot mai mult, nu se uitau la alta fără numai la avere. Cu ocazia nedeii care în acest sat se serba la arminden, în mai, în fiecare an, când se adunau toate satele dinprejur cu tineri şi bătrâni şi jucau şi se ospătau trei zile – Zafira se îndrăgosteşte de un june din satul vecin, frumos însă sărac. Dar părinţii severi, în voia lor absolută, declarară că mai bine o omoară decât s-o dea după un calic şi să-şi facă familia de ruşine şi de batjocură”, începea relatarea istoricului. Cei doi îndrăgostiţi, spune legenda, se întâlneau seara, pe furiş, într-o livadă din apropierea bisericii străvechi. Cu timpul, tatăl fetei a ajuns să fie cuprins de bănuieli, iar o dată a decis să o urmărească pe tânără la locul de întâlnire. „Odată venindu-i totuşi prea suspicioasă lipsa ei, declară că de va afla-o în conveniri cu cineva, i va ucide pe amândoi. În seara cea mai de aproape păzind-o strâns o află discutând cu amantul său în livada amintită. Ei simţindu-l se despart, iar tatăl său se ia după amant, îl ajunge şi începu a-l pisa. Ea credea acum că-l omoară desigur şi ca să scape de furia lui fuge; în fugă îşi aduce aminte de galeria obscură de pe biserică, despre care ştia şi aceea că afară de unii călători, nimeni n-o cercetează. Se duce şi se ascunde în ea. Amantul ei fu bătut şi lăsat mai mort. Ea ascultă în noapte de pe biserică gemetele lui până la un timp, când nemaiauzindu-le, ţinu că a murit. Tatăl său o căută după aceea, dar fără de a o mai afla. Trec zile, trec săptămâni şi Zafira nu mai vine, nimeni n-o mai vede, nimeni nu mai aude despre ea şi nimeni nu ştie să spună ceva, oricât încearcă şi întreabă părinţii ei”, relata Aron Densuşianu.

Poveste de drgoste sfârşită tragic

Sătenii nu ştiau despre întâmplarea fetei, ci doar că aceasta ar fi fugit, pentru că nu voia să îl ia de soţ pe tânărul pe care l-ar fi dorit părinţii ei. „Era toamnă. Zafira şedea ziua în peşteră, noaptea cobora în jos şi din prunii, merii şi perii de pe lângă biserică aduna poame, ca să-i fie pe ziua următoare. Într-o duminică ieşind oamenii din biserică, se opresc toţi dinaintea ei pentru a se mai consulta, după datină, despre afaceri ale satului. Mai în urmă se adresează Stoica, tatăl Zafirei, către mulţime zicând că acela care va şti ceva de fata lui, şi îi va spune unde este, sau va găsi-o cineva, la acela îi dă doi boi şi tot odată declară în auzul tuturor că el va lăsa fetei sale toate libertatea de a-şi alege de bărbat pe cine va voi. Zafira, care trăgea cu urechea de asupra bisericii, din peşteră, la cele ce se vorbeau, auzi şi aceste cuvinte ale tatălui său şi ieşind ca fulgerul din peşteră pe marginea bisericii şi strigând din răsputeri; „Neîndurate, pe cel ce l-am iubit l-ai omorât, voi acum să mor şi eu! S-a aruncat jos şi a fost moartă. Unde a căzut s-a şi înmormântat. Mormântul ei acoperit cu piatră de marmură tăiată în forma unui coşciug, există până astăzi bine conservat, numai crucea s-a sfărâmat încâtva. Amantul s-a restaurat din cruda bătaie şi adeseori, zice tradiţiunea, plângerile lui pe mormântul nefericitei Zafira, în puterea nopţii deşteptau vecinătatea”, relata Aron Densuşianu, în volumul Suveniri şi impresiuni de călătorie, publicat în Familia, în 1866.

Povestea bisericii monument

Istoricii susţin că biserica din Densuş a fost ridicată pe ruinele unui templu închinat zeului Marte, în altarul căruia romanii aduşi în Dacia obişnuiau să facă sacrificii. În zidurile bisericii de la Densuş au ajuns blocurile de calcar din fostul oraş daco-roman Ulpia Traiana Sarmizegetusa. Pe pereţii vechi străjuiesc picturi bizantine vandalizate în trecut de cotropitorii turci, care le-au scos ochii sfinţilor pictaţi, dar şi icoane stranii, care îl înfăţişează pe Mântuitor în costum popular românesc sau pe apostolul Toma în timpul schingiuirii sale. Deşi nici în prezent nu este clară data la care a fost construită biserica, cert este că, în ultimii peste 700 de ani, în Densuş au fost ţinute aproape neîntrerupt slujbe, iar locul este considerat cea mai veche biserică românească din piatră. Lăcaşul de cult din Densuş e situat la zece kilometri de Haţeg, în apropierea şoselei Haţeg – Caransebeş. Biserica a fost ridicată pe un deal şi e înconjurată de un cimitir vechi, în care mormintele sătenilor şi ale preoţilor care au slujit aici sunt învecinate cu pietre funerare antice. Biserica ortodoxă română din Densuş poartă hramul Sfântului Proroc Ieremia (1 mai) şi al Sfântului Ierarh Nicolae (6 decembrie). Prima atestare documentară a bisericii a fost la 2 iunie 1360, cu ocazia unui „scaun de judecată“ al românilor din Ţara Haţegului. Cei mai mulţi istorici o plasează ca fiind ridicată în secolul al XIII-lea, în timp ce alţi oameni de ştiinţă susţin că ar fi fost construită în secolele X-XI. Biserica a fost restaurată în anii 2003 şi 2005, prin contribuţia Ambasadei Statelor Unite ale Americii şi a Ministerului Culturii. Din anul 1991, ea a fost propusă pentru a face parte din patrimoniul UNESCO.