Ziua de 3 august 1977 a intrat în istorie ca data în care Nicolae Ceauşescu, cu întreaga putere politică şi opresivă pe care o reprezenta, a fost nevoit să cedeze în faţa revendicărilor minerilor din Valea Jiului, ale căror acţiuni de protest de atunci au reprezentat cea mai revoltă muncitorească în regimul comunist.

În 1977, peste 100.000 de oameni lucrau în exploatările de cărbune din Valea Jiului. Oraşele din zonă s-au dezvoltat cu repeziciune în acei ani, iar populaţia lor, angrenată în activităţile de minerit, devenise o forţă în stare să ţină piept regimului comunist. Şi a făcut-o, cerându-şi drepturile în primele zile din august 1977, în faţa liderului politic Nicolae Ceauşescu, luat atunci prin surprindere de amploarea manifestaţiilor de protest.

Greva minerilor din Valea Jiului a început în 1 august 1977. La acea dată, câteva zeci de ortaci din Mina Aninoasa au refuzat să intre în subteran, cerând să poarte o discuţie cu reprezentanţi din conducerea centrală a Partidului Comunist. în care să li se ofere explicaţii pentru pierderea unor drepturi de care beneficiau ca lucrători în sectorul minier. În scurt timp, cu ei s-au solidarizat pensionarii din minerit de la Lupeni şi apoi minerii de la aproape toate celelalte exploatări din Valea Jiului. A doua zi, activitatea celor mai multe dintre minele Văii Jiului era paralizată. Minerii au încetat lucrul şi s-au îndreptat spre Lupeni, unde urma să ajungă, pentru tratative, o comisie condusă de Ilie Verdeţ, membru marcant al Partidului Comunist Român. Verdeţ nu a reuşit să îi calmeze pe protestatari. Oamenii nu voiau să discute cu el, ci au cerut prezenţa în Vale a prim-secretarului PCR, Nicolae Ceauşescu, aflat în acele zile în staţiunea Neptun de pe malul mării. Nicolae Ceauşescu a fost nevoit să îşi schimbe planurile de urgenţă. Liderul comunist a ajuns în Valea Jiului în 3 august, cu un elicopter care a aterizat la Lupeni. Era aşteptat de peste 30.000 de oameni, strânşi în curtea exploatării miniere, pregătiţi să îi prezinte o listă cu revendicări.

Revendicările minerilor

Cele mai importante dintre cererile minerilor erau: ca programul de lucru să fie de şase ore pe zi şi nu de opt ore, cum prevedeau reglementări adoptate în vara acelui an, ca vârsta de pensionare să fie de 50 de ani, nu de 52 de ani. Minerii mai cereau luarea unor măsuri pentru creşterea nivelului de trai al localnicilor din Valea Jiului, recalcularea pensiilor în favoarea foştilor mineri şi crearea de locuri de muncă pentru femei, în zonă. “Ceauşescu a luat atunci microfonul din mâinile lui Dobre (n.r. Constantin Dobre, lider al greviştilor) şi a declarat cu o voce tremurătoare: Tovarăşi! Nu aceasta este calea… Aceasta este o ruşine pentru întreaga naţiune…O ruşine! Am luat notă de plângerile voastre. „Şase ore pe zi de mâine”, strigau minerii. Ceauşescu s-a înfuriat vizibil surprins de cutezanţa oamenilor care îndrăzneau să-şi exprime punctul de vedere în prezenţa sa. A coborât la nivelul ameninţărilor: „Dacă nu vă întoarceţi înapoi la muncă, vom fi nevoiţi să nu ne mai purtăm cu voi cu mănuşi!”. Aceste ameninţări au fost întâmpinate cu huiduieli prelungite şi cu strigăte de „Jos Ceauşescu!” Atmosfera s-a mai liniştit doar după ce Dobre a apelat la calm şi le-a cerut minerilor să-l lase pe secretarul general să termine ce avea de spus”, scria Ioan Velica, în cartea “Lupeni 77. Remember”, dedicată evenimentelor din august 1977.