Tu mi-ai fost izvorul vieţii, Mamă,
iar eu încă sunt apa care-ţi susură numele…
Tu mi-ai fost floarea câmpului, Mamă,
când eu, cu nesaţ, îţi sorbeam nectarul…
Tot atunci, demult, când aveai aripi, Mamă,
erai îngerul de zi şi de noapte al începuturilor mele…
Pe câmp erai neîntrecuta ciocârlie, Mamă,
când tata, prăşitorul, înfruntând soarele, te chema jos…
Erai, Mamă, Adâncul iubirii şi-al răbdării
şi aprigă lupoaică în juru-mi, când mă-nvăluia primejdia…
Ai fost, Mamă, şi încă mai eşti, Înaltul –
pe care eu n-am ştiut să-l măsor, ca să-i aflu cuprinsul…
Acum, Mamă, tu eşti şi mai sus, atât de sus!…
Iar eu, de jos, nu ostenesc să-ţi cuprind…necuprinsul.

de Gheorghe Pârlea