Istoricul Nicolae Iorga, una dintre cele mai importante personalităţi din istoria poporului român, a călătorit în Valea Jiului la începutul anilor 1900 şi a descris Petroşaniul, asemînându-l cu o aşezare cosmopolită, în care s-au stabilit străini din toată Europa, care sperau să se îmbogăţească în ţinutul cărbunelui.

Nicolae Iorga a descris Petroşaniul în cartea „Neamul Românesc şi Ţara Ungurească”, publicată în 1906, de Editura Minerva, iar relatările sale au rămas în istorie. În Petroşani, istoricul a ajuns cu trenul, la finalul unei călătorii de patru ore, pornită din Haţeg. Cu trăsura drumul ar fi fost parcurs în două zile, scria Iorga, însă „trenul duce în patru ceasuri, în care se numără şi opririle nesfârşite pe la câte o staţie de mâna a treia unde se înnădesc şi desfac vagoanele”. Petroşaniul avea în acei ani 8.000 de locuitori, iar localnicii îi spuneau „Petrozseny”.

„Din clădirile cele mari şi multe ale gării te afli în mijlocul unei aşezări omeneşti cum sunt acelea din America de Nord, prin locurile unde o mare bogăţie a ieşit la iveală chemând la sine pe doritorii de câştig răpede şi pe muncitorii care primesc munca cea mai grea pentru plata cea mai mare. Biserică a catolicilor, biserică nouă, mare, a românilor ortodoxi, veche bisericuţă de lemn de pe la 1800, biserică unită cu zugrăveli de Smigelschi (n.r. Octavian Smigelschi, pictor român de biserici), şcoli unde zburătăcesc copii de târg, sporovăind ungureşte. Niciun mare oficiu public, căci Petroşanii nu sunt un oraş ci numai un „nagy kozseg”, o comună mare. Nici parc, nici sală de teatru, nici bibliotecă populară”, scria Nicolae Iorga.

Oraşul străinilor dornici de îmbogăţire

Autorul descria mulţimea celor veniţi „pentru a stoarce cărbunele pământului din acele două dealuri depărtate”, unde munceau români, maghiari, slovaci şi chiar turci, apoi casele mari ale coloniilor şi cele mici şi curate de la marginea orăşelului. „Dar miezul târguşorului îl alcătuieşte o stradă largă în care tina se tot supţiază cu apă: de o parte şi de alta, prăvălii proaste scot la uşi mărfuri ieftine şi rele. Femei legate la cap, lucrători în haine de oraş, secui cu pălării înalte şi cu fireturi albastre pe scurteica neagră, toate hainele şi feţele din lume se văd prin colţuri, pe când mulţimea cea mare a locuitorilor lucrează chinuită în pământ la cărbunele negru care umple de duhoare aerul umed”, relata Nicolae Iorga.

Istoricul Nicolae Iorga continua descrierea culmilor Parângului, la poalele căruia se afla Petroşaniul, apoi Vâlcanul şi Straja, locul de pândă al hotarului. „Pe acele locuri, sămănate cu cruci de lemn supt acoperişuri de şindrilă spartă, patima de câştig a liftelor lumii nu a gonit viaţa de ticnă senină a ciobanului pletos şi miţos, care-şi mână oile pe plaiuri. Şi în acest iad negru al „Petrozsenylor”, îl mai vezi mergând pe căluţul împovărat de desagi, privind cu ochi mari liniştiţi la acest mare zbucium urât, care lui i se pare zadarmic, la această pripită despoiere a firii de toate darurile şi frumuseţile ei”, îi descria istoricul pe oamenii din comunităţile vechi ale locului. În acea vreme, mai relata Nicolae Iorga, în timp ce minele din Petroşani erau administrate de evreii bogaţi, cele din Lupeni aveau capital francez. Istoricul se arăta nemulţumit de starea comunităţilor care populau aşezările din bazinul carbonifer şi mai ales de numărul mare al străinilor veniţi să profite de pe urma bogăţiei zonei. „Când cele dintâi lumini se aprind la depozitele miniere, i-au trenul de întors spre Haţeg, uşurat ca de o grea oboseală, de nemulţumire, de stricăciune şi decădere omenească”, mai scria Nicolae Iorga, în capitolul dedicat Văii Jiului, din volumul „Neamul Românesc şi Ţara Ungurească”.