Deşi a fost scrisă acum şase ani, iar în aprilie 2010 pe scena Teatrului Naţional din Iaşi ( la “Gala Premiilor Uniter”) preşedintele Ion Caramitru a nominalizat-o pentru “Cea mai bună piesă românească de teatru a anului 2009”, piesa „Herghelia Albastră” a lui Valeriu Butulescu se joacă, în premieră absolută, abia acum. Motive sunt mai multe. Unul, chiar foarte obiectiv: textul complex, ridică mari probleme de interpretare pentru că acţiunea (de mare diversitate) este centrată pe numai patru personaje.
Şi-au găsit totuşi curajul să o joace patru actori de la Teatrul Dramatic “I.D. Sîrbu”, (Oana Liciu-Gogu, Sergiu Firte, Mihai Sima şi Daniel Cergă) coordonaţi de regizorul Nicoleta Dănilă, scenografia fiind asigurată de Măriuca Ignat, iar mişcarea scenică de Raul Hotcaş.
Vorbind despre piesa sa, autorul a fost foarte concis: “Ce-am avut de spus, am pus în replicile piesei. Textul este, paradoxal, o abordare comică a dramei creaţiei, dusă până la limitele absurdului. Se potriveşte pentru situaţii diverse, de la facerea unui text dramatic, până la Facerea Lumii. Ideea autorului care (deşi ucis de un personaj al său) supravieţuieşte, salvat de propria sa creaţie mi-a fost inspirată de destinul tragic al scriitorului Aleko Konstantinov”, un Caragiale al Bulgariei, asasinat la propriu de un Brânzovenescu al său.”
Într-un amplu eseu, intitulat “Teatrul liric şi reflexiv”, devenit prefaţă la ultima carte a lui Valeriu Butulescu “Teatru (Piese noi)”, scriitorul Ironim Muntean (fost director al Teatrului I.D. Sîrbu” şi fost profesor de română al autorului!) scria:
Herghelia albastră (Forţa imaginaţiei) este un text programatic, de estetică teatrală, o paralelă asupra raportului dintre artistul creativ şi realitate. Opera literară este produsul imaginaţiei, o ficţiune, “un raport estetic între personaj, autor şi creaţie. Totul este joc şi convenţie“. Este rodul transfigurării realului, al recreării, un act ludic, similar jocului de-a lumea al lui Dumnezeu care a creat Universul.
În ambiţiile orgolioase ale Autorului (personaj al piesei, ipostază a artistului creator): “Un scriitor este o mică zeitate, un Dumnezeu de provincie. Un scriitor bun face oameni când vrea, din câteva cuvinte, cu un pix şi puţină imaginaţie.”
Metafora titlului ne duce cu gândul la Pegasus, slujitorul zeilor şi al muzelor, intermediar al imaginaţiei, al fanteziei creatoare, specifică artistului, dar şi copilului care prin joc, puritate şi candoare depăşeşte tărâmul real şi pătrunde în cel al visului, al unei ficţiunii ideale care îl înlănţuie.
În piesă “Un cal eminamente albastru râde în hohote“, “Bărbatul aude clar nechezatul repetat al unui cal şi tropot neregulat de copite“. Calul este leit-motiv simbolic, agent al fanteziei, al “Forţei imaginaţiei” prin care opera literară îşi exercită… rolul de chatarsis, de purificare a fiinţei. Chiar Ofiţerul (simbolul realului) în finalul piesei, pe când “Autorul iese trândind uşa, se aude un nechezat straniu de cal şi tropotul în ritm de step, al unui cal care se îndepărtează “ , ”se aruncă pe scaun ca şi cum ar încăleca un cal“, “călărind copilăreşte scaunul“ răspunde la telefon Generalului: ”Călăresc !… Un cal eminamente albastru… ”Un cal cu potcoave din oţel inoxidabil” plecând “… Definitiv şi irevocabil! …În cer… Acolo mă aşteaptă herghelia albastră…”. Suntem în plin basm, nevoia de poveste, specifică omului, triumfă. Ofiţerul devine: Sunt eu! Roşu Împărat… Iar în mână port sabia voievodului Bogdan cel Orb!…” .
Cu patru personaje, piesa este alcătuită din 14 scene, iar acţiunea se petrece în biroul bine mobilat al unui ofiţer superior de poliţie şi are o structură circulară: începe şi sfârşeşte cu convorbirea telefonică a Ofiţerului de la evidenţa populaţiei cu superiorul său, Generalul, care-i solicită un referat pentru şoferul său care îşi pregăteşte doctoratul cu teza: “Existenţialismul şi Evidenţa Populaţiei“, el însuşi fiind doctor în teoria cunoaşterii, pe care “Dacă nu o stăpâneam, nu ajungeam atât de sus!“ şi promiţându-i sprijinul. În final (Scena 14) îşi anunţă plecarea …în cer la “herghelia albastră“, dezinteresat de programul de guvernare al Generalului. Succesiv, în cele 12 scene intră Bărbatul, Autorul (Scena 3) şi Femeia (Scena10), din dialogul lor construindu-se substanţa comediei.
Personajele sunt generice, exponenţiale, simbolice, încorporate realului (Ofiţerul) şi ficţionalului: Bărbatul traversând “o criză de identitate“, “Este generalizarea maximă celui mai vechi principiu masculin” şi Femeia “Este generalizarea maximă a celui mai vechi principiu feminin“. Amândouă sunt creaţii arhetipale, rod al imaginaţiei Autorului, stăpânul gândurilor şi sentimentelor lor, care-şi abuzează personajele, autodefinindu-se drept adversar al “formelor fără fond“ . Bărbatul îl consideră un mincinos, incapabil a “aborda subiecte grele. E un uşuratic“, “cu ficţiune literară îndoielnică” , plin de ifose, un pervers, a săvârşit furt literar, este un violator.
Personajele se autodefinesc, se caracterizează reciproc, antitetic, iar didascaliile dramaturgului radiografiază mişcarea lor sufletească. Dialogul Autor – Femeie pendulează în jurul erosului care o stăpâneşte şi care, prin hiperbolă, este pus în paralelă cu cosmosul, prin erotomorfizarea acestuia şi plasarea cuplului în preajma celui biblic, originar, concluzând că “Iubirea este o atracţie mai puternică decât gravitaţia!”, …Dragostea trage toate sforile Universului“
Dialogul Autor – Ofiţer printr-un subtil joc al paradoxurilor devoalează dialectica contrastelor sociale, politice, morale pe care autorul le încriminează într-un larg registru comic, ale cărui surse sunt opoziţia dintre conţinut şi formă, dintre persoană şi mască, dintre aparenţă şi esenţă, dintre cea ce vor să pară eroii şi cea ce sunt în realitate. De mare efect este finalul, împăcarea Bărbatului cu Autorul, care continuă să “Scrie cu caietul pe genunchi, cuprins de voluptatea creaţiei.“ , “Priveşte spre Bărbat şi spre Femeie, continuând să scrie cu o pasiune devastatoare“, într-o atmosferă comică, părăseşte scena pe care zace un teanc de file de manuscris, risipite şi auzându-se “nechezatul distorsionat şi tropotul unei mari herghelii de cai“ .
Se trece astfel dintr-o realitate absurdă, prin “Forţa imaginaţiei“, pe tărâmul poveştii în care şi Ofiţerul se integrează.
Damaturgia lui Valeriu Butulescu este poetică şi reflexivă, în care pulsează vibraţia unui lirism autentic, profund, dedus din implicarea în spectacolul lumii, văzute când ca un bâlci al deşertăciunilor, ca un carnaval sancţionat de râsul socratic al moralistului, când ca un tipar al reflecţiei tonice, optimiste. Valeriu Butulescu crează un teatru de idei, în care este „atâta dramă, câtă luciditate„ şi atâta poezie, câtă sensibilitate, turnate în structuri dramatice rotunde, circulare, ca şi zbaterea umană efemeră în raport cu Eternitatea.