Când chipul tău în faţa mea apare,
Pot să-ţi îndur mânia cât de grea,
Fiindcă bucuria cea mai mare
E bucuria că te pot vedea.

De-aş şti că-n frământarea ce-l doboară
Înfrântul suflet merge spre prăpăd,
Cât timp nădejdea lui n-are să moară
Rămân cu bucuria că te văd.

Că te răsfrângi în mine ca-n oglindă
Şi că te port cum racla poartă-un sfânt
Şi că din tot ce-n suflet se perindă
Rămâne viu doar chipul tău răsfrânt.

Vorbeşte deci, sau poţi rămâne mută.
Iubeşte sau urăşte huma mea,
Căci marmura ta albă, ne-ntrecută,
O pot vedea ! mereu o pot vedea !

Ioan I. Ciorănescu