Mănăstirea Tismana, considerată cea mai veche mănăstire din Țara Românească, se află pe teritoriul orașului Tismana, județul Gorj, aflat la 30 km față de municipiul Târgu-Jiu. Așezământul este o ctitorie a Sfântului Nicodim de la Tismana ridicată pe stâncă. Cea mai veche mărturie despre mănăstire este consemnată de Paul de Alep, care împreună cu patriarhul Macarie al Antiohiei a vizitat acest lăcaș în cea de-a doua jumătate a secolului al XVII-lea.

Mănăstirea Tismana
Foto: (c) Oana POPESCU / Arhiva AGERPRES

Mănăstirea Tismana nu este o mănăstire construită întâmplător, sau în urma unui sfat lumesc, ci este zidită prin descoperire dumnezeiască și numai după zeci de ani de căutări ale unui om sfânt, Cuviosul Nicodim cel Sfințit, potrivit istoricului aflat pe site-ul oficial al Sfintei Mănăstiri.

Mănăstirea Tismana; racla de argint cu părticele de Sfinte Moaște de la Sfântul Nicodim, Sfântul Ignatie Teoforul și Sfântul Ioan Gura de Aur
Foto: (c) Oana POPESCU / Arhiva AGERPRES

Sfântul Cuvios Nicodim cel Sfințit de la Tismana, pomenit în calendar în ziua de 26 decembrie, a fost unul dintre marii întemeietori de așezăminte monahale și duhovnici ai Țării Românești din secolul al XIV-lea. S-a născut în anul 1340, într-o familie de vlahi sud-dunăreni. În Țara Românească, Sfântul Nicodim a venit de la Muntele Athos prin chemare divină cu misiunea de a ridica o mănăstire. Potrivit agenției de știri Basilica, documentele istorice menționează mai multe mănăstiri ctitorii ale Sfântului Nicodim: Vratna și Mănăstirița (în Serbia), Vodița, Gura Motrului, Topolnița, Vișina, Aninoasa, Tismana (în Țara Românească) și Prislop (în Țara Hațegului).

Sfântul Nicodim este pomenit, pentru ultima dată, în timpul vieții sale la 23 noiembrie 1406, la Tismana, când mănăstirea a primit un nou hrisov de la Mircea cel Bătrân. A trecut la cele veșnice la 26 decembrie 1406 și a fost îngropat în mormântul dinainte pregătit în apropierea bisericii Mănăstirii Tismana.

Mănăstirea Tismana
Foto: (c) Oana POPESCU / Arhiva AGERPRES

Legenda susține că lăcașul ridicat pe apa Tismanei a fost construit din lemnului unui tis, o specie de conifer cu lemn tare, care împădurea pe vremea aceea zona, de la care ar proveni și numele mănăstirii. Se pare însă că aceasta este numai o poveste, biserica fiind de la început o construcție de zidărie, dat fiind importanța care s-a acordat de la bun început acestui așezământ de către domnitorii Țării Românești.

Încă de la început, așezământul a fost înzestrat printr-un hrisov de la Radu I, cu danii în pământ și venituri, care să asigure întreținerea monahilor ce se aflau sub stăreția Sfântului Nicodim. Acest hrisov nu s-a păstrat însă, în ce anume au constat acele donații a făcut cunoscut un alt document emis în 1385, de către fiului lui Radu I, Dan I.

Următorul document referitor la Tismana e datat din primul an al domniei lui Mircea cel Bătrîn, 1387, care reconfirmă posesiunile și drepturile.

Sub conducerea Sfântului Nicodim, colaborator al celor trei voievozi, care întrunea calități de cunoscător în meșteșugul zidirii, de caligraf și miniaturist, cu cele de organizator de viață bisericească, dar și de bun gospodar al averii mănăstirești, așezământul de la Tismana a devenit înfloritor. Mănăstirea Tismana a fost de la început o samovlastie, adică o comunitate monahală de sine stătătoare, nesupusă nici mitropolitului Ungrovlahiei, nici celui de Severin. Această rânduială s-a păstrat până târziu, fiind reamintită în toate hrisoavele domnești.

Mănăstirea Tismana
Foto: (c) Oana POPESCU / Arhiva AGERPRES

Existența bisericii ridicate de Sfântul Nicodim nu a fost însă de prea lungă durată. Deși din marele număr de hrisoave de întărire, păstrate din secolul XV reiese că mănăstirea și-a continuat neîntrerupt activitatea ca instituție, o cauză necunoscută a dus la ruinarea lăcașului și a făcut necesară o refacere totală a lui.

În acest sens, există date care arată că cea de-a doua construcție de la Tismana datează din vremea domniei lui Radu cel Mare (1495-1508). Această a doua construcție reprezenta unul din monumentele de seamă ale arhitecturii muntenești de la începutul secolului XVI, o biserică de mari dimensiuni pentru acele timpuri, compusă din altar, naos, pronaos și pridvor deschis, încununată cu trei turle.

Prin importanța și dimensiunile sale, cea de-a doua biserică de la Tismana făcea parte din seria monumentelor domnești de amploare, construite în secolul XV, și căreia îi aparțin bisericile mănăstirilor Dealu, Snagov și biserica episcopală din Curtea de Argeș.

Biserica de la Tismana se deosebește însă de ele prin materialele din care este construită. Zidurile sunt din blocuri de tuf calcaros, iar în locul paramentelor de piatră în întregime acoperite cu sculpturi de la Dealu și Argeș, la Tismana fațadele erau probabil simplu tencuite. Prin această tratare a materialelor, ca și prin unele trăsături ale planului, ea se apropie de o grupă de monumente contemporane din Serbia.

Mănăstirea Tismana
Foto: (c) Oana POPESCU / Arhiva AGERPRES

Mănăstirea Tismana a suferit în cursul veacurilor o serie de prefaceri, până când, în ziua de astăzi nu i se mai văd urmele, modificările monumentului, mai ales cele din fațade, refăcute de atâtea ori, i-au schimbat înfățișarea arhitectonică, potrivit istoricului de pe site-ul oficial al lăcașului.

Mănăstirea a fost silită de împrejurări, mai ales în secolele XVII și XVIII, când vechile fortărețe ale Țării Românești fuseseră distruse din ordinul Porții, să servească și drept cetate. În secolul XIX, la începutul mișcării pandurilor, Tudor Vladimirescu i-a închis aici pe ispravnicii din plasele Olteniei. Mai târziu, aici s-au unit două din detașamentele de panduri, conduse de D. Macedonski și D. Gîrbea. În 1821 multe mănăstiri, Strehaia, Cozia, Bistrița, Polovragi, au servit ca baze de rezistență ale pandurilor lui Tudor Vladimirescu, dar Tismana a fost fără îndoială cea mai importantă dintre ele.

În 1844 a început o epocă de mari transformări pentru vechiul monument, care n-au avut însă cel mai fericit rezultat. Pornite din inițiativa domnului regulamentar Gheorghe Bibescu de a restaura cele mai vechi și însemnate monumente istorice ale țării, aceste lucrări au fost executate de arhitecți străini, într-o vreme, când în Europa domnea stilul neogotic. În acest fel, pe lângă multe alte schimbări pe care le-a suferit vechiul lăcaș, bisericii i-a fost a provocată o pierdere ireparabilă, prin dărâmarea pridvorului deschis.

Timp de zece ani, între 1954-1964, Arhiepiscopia Craiovei a susținut lucrările de reconstituire a vechii înfățișări a Tismanei. În cadrul acestor lucrări, elementele decorative străine arhitecturii românești au fost îndepărtate, redându-i-se mănăstirii o înfățișare cât mai apropiată de cea de odinioară, se arată pe site-ul oficial.

În 1983 a fost reconstruit pridvorul bisericii pe vechile temelii, conducătorul lucrărilor fiind inginerul Ioan Sălăjan, actualul mitropolit al Banatului. Acesta a fost pictat în tehnica al fresco, între 1994 și 1996.

În prezent, Mănăstirea Tismana își etalează statutul de „monument de artă ” prin tot ceea ce reprezintă și există în ea. Tismana a fost și rămâne cea mai veche vatră de cultură, un uriaș muzeu al trecutului, un sanctuar al marilor arderi ale prezentului și o fereastră deschisă spre aspirațiile viitorului, potrivit istoricului său prezentat pe site-ul oficial.

AGERPRES