România este datoare Văii Jiului şi oamenilor acesteia ! Poate că, la prima vedere, cuvintele acestea par desprinse dintr-un slogan. Privind însă în profunzime, de-a lungul istoriei ultimului secol şi jumătate, orice om de bună credinţă poate constata adevărul din spatele acestei afirmaţii.

În primul rând, istoria stă mărturie a faptului că, din 1840  încoace, de când fraţii Maderspach deschideau primele mine de cărbune de la Petroşani, Vulcan şi Petrila, Valea Jiului a jucat, cu cinste, un rol însemnat în economia Europei Centrale, devenind un motor de dezvoltare al industriei din fostul Imperiu Austro-Ungar şi, mai apoi, din România Mare. Tot istoria stă mărturie a faptului că, în cel de-al doilea Război Mondial, după bombardamentele câmpurilor petroliere de la Ploieşti, Câmpina şi Severin, cărbunele Văii Jiului a fost cel care a pus umărul la salvarea ţării de la dezastru, punând în mişcare locomotivele cu abur care au preluat întregul transport civil şi militar din ţară. În fine, după război, în anii grei ai reconstrucţiei ţării, tot minerii au fost cei care au înţeles adevărul din spatele sloganului comunist „Ţării cât mai mult cărbune!” şi au pus, prin munca lor în mină, dar şi ca voluntari pe şantierele patriei, bazele dezvoltării industriale a României fiind, totodată, până la apariţia centralei hidroelectrice de la Porţile de Fier şi a centralei atomoelectrice de la Cernavodă, principalii producători de energie ai ţării.

Deschiderea minelor de cărbuni care a transformat, în prima jumătate a secolului al XIX-lea, Valea Jiului într-un adevărat El Dorado european, a adus aici oameni de diferite naţionalităţi (germani, unguri, austrieci, italieni, polonezi, cehi, slovaci, sârbi, croaţi, etc.). Mai apoi, în anii industrializării comuniste (1960-1980), aici au fost aduşi zeci de mii de oameni din Moldova, din Muntenia, din Banat, din Maramureş şi chiar din Dobrogea. Tot acest conglomerat social a făcut ca Valea Jiului să devină un veritabil creuzet social, cu oameni de toate naţiile, de toate etniile, cu valori şi tradiţii diferite, cu religii diferite, dar care au avut mereu în comun solidaritatea umană, cinstea şi respectul pentru muncă şi familie. Niciodată, în istoria ultimului secol şi jumătate, Valea Jiului nu s-a confruntat cu conflicte interetnice sau religioase. Asta pentru că minerii, oameni pentru care viaţa are conotaţii mai adânci decât pentru mulţi alţii, au ştiut să trăiască împreună, să muncească şi să se respecte, convinşi de faptul că acolo, în mină, viaţa fiecărui om depinde, deseori, doar de ortacul său.

Dincolo de spiritul lor de echipă, de dragostea faţă de familie şi respectul faţă de comunitatea din care fac parte, minerii au avut dintotdeauna, un crez cu valenţe de ideal naţional. Crezul lor, care răzbate încă şi la minerii zilelor noastre, era întotdeauna acela că munca lor este importantă pentru ţară, că ei sunt datori să muncească în primul rând pentru România şi, mai apoi, pentru familiile lor. Din păcate, în vâltoarea politică de după 1989, minerii au fost manipulaţi şi folosiţi în nefericitele mineriade. Sunt evenimente care ne fac încă să plecăm capul în jos, chiar dacă ştim că, în realitate, minerii simpli s-au angrenat în aceste mişcări sociale doar cu sentimentul că salvează ţara de la dezastru. Cei care i-au manipulat în acei ani de tristă amintire sunt şi cei care, mai apoi, i-au abandonat pe mineri şi au abandonat Valea Jiului. Astăzi, ne străduim încă să explicăm României, Europei şi întregii lumi că minerii din Valea Jiului nu sunt nişte sălbatici. Noi ştim că aceşti oameni nu au fost nicicând duşmanii poporului român. În simplitatea lor, minerii nu vor altceva decât o ţară în care munca să fie respectată, o ţară în care ei să muncească cu cinste şi să-şi crească, în mod onorabil, copiii. Dincolo de mineriade, minerii sunt oameni care au intervenit şi atunci când România era sub dărâmăturile marelui cutremur din martie 1977; sunt şi cei care au renunţat la hrana cuvenită lor, pentru a veni în sprijinul sinistraţilor de la inundaţiile recente din Moldova, Oltenia şi Banat; şi cei care au pus umărul la reconstrucţia României după Război şi până astăzi, lucrând voluntar la construcţia de şcoli şi spitale, uzine şi drumuri, tunele şi hidrocentrale.

Niciodată, minerilor Văii Jiului nu le-a lipsit curajul. Să ne aducem aminte că minerii Văii Jiului au fost primii care au atras atenţia asupra efectelor nefaste în plan social ale crizei din 1929, chiar dacă unii dintre ei au plătit pentru asta cu viaţa. Să ne aducem aminte că minerii Văii Jiului au fost primii care s-au ridicat împotriva regimului comunist în 1977, chiar dacă mulţi dintre ei au plătit pentru asta cu anularea dreptului lor la libertate. De fiecare dată, curajul lor a fost mânat din solidaritate şi de crezul că fac dreptate celor mulţi.

Pentru toate aceste lucruri, la care se mai pot adăuga încă multe altele, cred cu tărie că România este datoare minerilor şi este datoare Văii Jiului. În schimb, ne aflăm astăzi în situaţia nedreaptă de a fi blamaţi, atât ca mineri, cât şi ca regiune. România şi Europa par că nu mai vor să audă de noi. E nedrept ce se întâmplă cu o regiune încă bogată, în care resursele minerale şi resursele noastre umane sunt de cea mai bună calitate. Valea Jiului are nevoie acum, mai mult ca niciodată, de solidaritatea celor care, de-a lungul istoriei, s-au bucurat de munca şi respectul minerilor, de solidaritatea României şi a Europei, chemate acum să întoarcă solidaritatea pe care le-a acordat-o în timp, de nenumărate ori,  Valea Jiului.

Auzim astăzi tot felul de declaraţii, de analize şi de statistici având ca subiect rentabilitatea sistemului termoenergetic. Mulţi spun că minele trebuie închise, că termocentralele trebuie demolate, că „aurul negru” trebuie să rămână, pe veci, în adâncul pământului. Noi, cei din Valea Jiului, credem însă că lucrurile trebuiesc privite mai puţin statistic şi mai mult cu simţul raţiunii şi al realităţilor care ne înconjoară. Noi credem că România are nevoie de cărbune şi de energie în sistem termo şi avem argumente solide care să ne susţină. Iată doar câteva dintre cele mai importante:

• Valea Jiului are rezerve descoperite pentru încă cel puţin 150 de ani;
• Energia produsă în termocentrale este cea mai predictibilă şi cea mai sigură formă de energie, chiar dacă în mod artificial este astăzi cea mai scumpă. Chiar şi aşa, nu trebuie să uităm că lucrurile bune şi de valoare nu pot fi, în nici un caz, ieftine;
• Contextul politic internaţional ne cere să fim atenţi la resursele noastre energetice, mai ales la cele sigure (cum este cărbunele) care trebuiesc dezvoltate, nu închise. Situaţia din Ucraina ne arată că războiul este la doar 300 de kilometri de graniţele României, iar istoria ultimei conflagraţii mondiale a demonstrat că ţara a putut fi salvată cu ajutorul cărbunelui din Valea Jiului;
• Situaţia tragică generată de explozia generatorului nuclear din Japonia ne arată, la rândul ei, cât de periculoasă este această tehnologie modernă de producţie energetică. Am văzut cu toţii cât de incontrolabilă şi nesigură poate fi o centrală atomoelectrică şi ce consecinţe nefaste poate avea asupra mediului, aşa cum ştim cu toţii ce costuri uriaşe implică şi construcţia unui astfel de generator;
• Similar, energia hidro, „vedeta” energeticii româneşti din prezent, implică costuri mult mai mari de construcţie decât cheltuielile necesare, pentru modernizarea sistemului termoenergetic deja existent. Pe de altă parte, la fel ca şi producţia de energie în centrale eoliene sau fotovoltaice, şi industria hidroenergetică este dependentă de capriciile naturii şi de tot mai instabilul buletin meteo;

Iată doar câteva argumente în favoarea mineritului şi a Văii Jiului, pe care orice Guvern responsabil trebuie să le aibă în vedere, pe care orice ministru care nu se lasă păcălit de o fotografie de moment a economiei locale şi globale, dar care pune mai presus de orice interesul naţional, trebuie să le ia în calcul atunci când este pus în faţa unei decizii cu privire la viitorul industriei miniere din cel mai mare (încă!) bazin carbonifer al României. Acestor decidenţi le atrag atenţia că e foarte uşor să închizi o industrie precum mineritul, dar este infinit mai greu, la nevoie, să redeschizi această activitate de interes strategic naţional.

În ciuda problemelor de moment, ştiu că soluţii pentru viitorul mineritului în Valea Jiului există ! Au existat dintotdeauna. Trebuie doar să existe minte, voinţă şi decizie pentru a le aplica.

Se vorbeşte astăzi despre o lipsă de rentabilitate a producătorilor termoenergetici. Cred că este vorba despre o teză falsă. Este de neacceptat ca, pe acest lanţ al producţiei, transportului şi distribuţiei de energie, producătorul (minele şi termocentralele) să fie falimentar, iar pe segmentul de transport şi distribuţie să se înregistreze cele mai mari profituri din economia românească. Este cât se poate de evident că aici este vorba despre o problemă de sistem şi de legislaţie, chestiuni care stau în puterea Parlamentului şi Guvernului pentru a fi rezolvate, fără a încălca nici o normă europeană în  materie. De altfel, însăşi construcţia europeană este una în care majoritatea decide, dar în care minorităţile (inclusiv cele profesionale) au un cuvânt greu de spus şi, dacă aduc în atenţia factorilor decidenţi argumente şi interese socio-economice reale, sunt întotdeauna luate în seamă. Dacă Polonia şi Germania au găsit soluţii, tot aşa trebuie să le găsim şi noi. Trebuie doar să avem consecvenţă, voinţă şi diplomaţie. Nu pot să cred că, dacă Germania plăteşte aproape un miliard de euro anual pentru subvenţionarea extracţiei de cărbune din minele sale, România nu-şi poate asuma o subvenţie de 60 de milioane de euro anual pentru mineritul din Valea Jiului.

Dincolo de această soluţie, mai există însă şi altele. O soluţie pe care o văd foarte mulţi specialişti,  pe care o susţin şi eu şi care s-a dovedit a fi viabilă în toată Europa, este cea a producţiei mixului de energie. Oportunitatea înfiinţării unor complexe energetice în care să se regăsească, laolaltă,  producători de energie în sistem termo, hidro, nuclear, eolian şi fotovoltaic, este indiscutabil mai bună decât soluţia închiderii minelor.

Am lansat toate aceste consideraţii nu doar pentru că mă simt responsabil, ca primar, de viitorul unei comunităţi care s-a dezvoltat şi care trăieşte datorită mineritului, ci pentru că eu însumi port în suflet mândria de a fi miner. Am lucrat 6 ani în mină şi am pretenţia că nu vorbesc în necunoştinţă de cauză despre acest subiect. Am lucrat, în abataje, 4 ani ca electrician de mină şi alţi 2 ani am fost inginer la mină. Ştiu ce înseamnă munca de miner, ştiu care sunt sacrificiile pe care zi de zi şi le asumă aceşti oameni bravi asupra cărora planează, în fiecare zi, spectrul sumbru al morţii. Aşa cum ştiu şi că, în ciuda faptului că „afară, în lumina sa/ Pământul ţine-o lume rea” (cum spune o strofă din Imnul Minerilor), minerii de azi, la fel ca şi cei de ieri, nu au alt gând decât acela de a câştiga o bucată cinstită de pâine pentru ei şi familiile lor, cu conştiinţa că munca lor este una importantă pentru ţară.

Iată de ce, astăzi, le cer celor care au în mâini soarta mineritului şi, o dată cu ea, soarta Văii Jiului, să nu uite că România încă este datoare acestor oameni şi acestei regiuni. Nu închideţi mineritul ! Nu închideţi Valea Jiului ! Nu abandonaţi oamenii, tradiţia şi istoria noastră !

Sperăm că noi, cei care dorim să dăruim României tot ce avem mai scump, „aurul negru” al Carpaţilor şi dorinţa noastră de a munci şi de a fi de folos ţării, mai avem un loc sub soare şi mai putem trage nădejde că nici România şi nici Europa nu au uitat că ne sunt încă datoare.

Noroc bun !

Ing. Tiberiu Iacob Ridzi

Primarul municipiului Petroşani

[slideshow_deploy id=’13836′]