Nu puneţi mâna pe mină, chiar dacă e căzută la pământ! GALERIE FOTO

În urmă cu câteva luni îi spuneam unui prieten că, la împlinirea a 25 de ani de la mineriada din 13 – 15 iunie 1990, Valea Jiului ar trebui să-l trimită în Piaţa Universităţii pe … Ion D. Sîrbu! Pentru că Ion D. Sîrbu este, indiscutabil, cel mai bun avocat al Văii Jiului. Cine poate vorbi sau scrie mai frumos despre mineri decât un doctor în filozofie care a lucrat în subteranele minei Petrila?

Propuneam ca, acolo, în mijlocul Bucureştilor, să se înfiinţeze un cort în care minerii să-l facă cunoscut pe Ion D. Sîrbu celor care îi condamnă atât de crud, după o judecată atât de sumară. Pentru ca, din cartea „Povestiri petrilene”, să înţeleagă mai bine cum stă treaba cu minerii! Propunerea mea nu a fost pusă în aplicare, nu s-a dus nici un miner la Bucureşti să ia pulsul resentimentelor.
petrila 12
 
Dacă nu merg minerii la Bucureşti, vin bucureştenii la mineri!
S-a întâmplat, însă, ceva cu totul neaşteptat, aproape de neînchipuit: au venit bucureştenii în Valea Jiului! Să apere mineritul şi istoria sa. Mai precis, să lupte (zic bine) pentru clădirile – simbol ale minei Petrila!
Printr-un concurs fericit de împrejurări, câţiva arhitecţi – cu preocupări comune în zona patrimoniului industrial, interesaţi de soarta oraşelor aflate în schimbare, în declin sau în reorientare, dar şi cu înclinaţii spre activităţi participative – s-au întâlnit la … Petrila! Elementul catalizator a fost inepiuzabilul Ion Barbu, „prolific caricaturist de presă, artist instalaţionist, promotor de cultură şi clopot al Petrilei„, după descrierea Laviniei Gliga.
Inspiraţi de acţiunile derulate la Petrila de Ion Barbu în anii anteriori, arhitecţii veniţi de la Bucureşti (dar şi de la Cluj, Paris şi Berlin!) au realizat ce valoare arhitecturală au unele clădiri ale minei Petrila, ce potenţial latent ascunde această zonă de arhitectură industrială şi au decis să-şi unească eforturile pentru valorizarea acestui potenţial. Acţiunile lor în Petrila au început în 2012 şi continuă, de atunci, cu consecvenţă admirabilă.
La sfârşitul săptîmânii trecute, mina Petrila a fost „asaltată” în cadrul unui proiect derulat sub semnul „2015 – Anul patrimoniului industrial în Europa”. Coordonatorii proiectului (arhitecţii de care scriam mai sus) şi-au dat, din nou, întâlnire la Petrila. Cine sunt? În primul rând, nişte tineri foarte inimoşi. În al doilea rând, personalităţi de primă linie în domeniul lor de activitate, cadre universitare cu studii doctorale şi vastă experienţă de teren. Să-i cunoaştem:
   Ina Stoian, Asociaţia PlusMinus Bucureşti;
   Cristina Sucală, Asociaţia Doctoranzilor şi Studenţilor Români din Franţa;
   Ilinca Paun Constantinescu, Univ. de Arhitectură şi Urbanism „Ion Mincu” Bucureşti;
   Christine Bock, Berlin;
   Johannes Dumpe, Berlin;
   Dragoş Dascălu, Facultatea de Arhitectură şi Urbanism Cluj şi, bineînţeles,
   Ion Barbu, Societatea Culturală „Condiţia Română” Petrila.
 
Mina Petrila moare, dar nu se predă!
Toţi aceştia, cu un entuziasm contagios, au coordonat acţiunile artistice, culturale şi de construcţii temporare  desfăşurate la Petrila pe durata a 4 zile (27 – 30 septembrie 2015).
Iată rezultatele muncii lor: dezbateri publice, ateliere participative de construcţii temporare şi mobier urban, inscripţionarea unui perete interior al „Centrului POMPAdou” cu numele minerilor morţi în subteranul minei Petrila, slujbă de pomenire în memoria acestora, concursuri pe trasee ghidate (Vânătoarea de comori şi Turul Petrilei cu bicicleta), atelier fotomobil cu expoziţia ad-hoc „Vreau o mină ca afară”, pictură colectivă, expoziţii de fotografii, o partidă de şah  uman în care „piesele” au fost copii de la cluburile de şah din Vulcan şi Petroşani, seara clătitelor, concertul formaţiei „Deda Blues Band”, proiecţii de filme şi multe altele.
A fost dezvelită o placă „”E.M. Petrila – monument istoric”.
 
O punte (un ajutor) într-o situaţie dificilă!
Un loc important a fost ocupat de podul de la intrarea minei Petrila. Pe el a fost pictat, cu vopsea lavabilă, oraşul Petrila. Imaginat ca un copac ce creşte împletit cu Jiul de Est şi care-şi trage seva şi puterea din galeriile minei, oraşul poartă pe „ramurile” sale reprezentări definitorii pentru comunitate, dar şi viitoare edificii culturale denumite după mari personalităţi ale Petrilei, ca o invitaţie la o veşnică amintire a acestora: Teatrul „Ana Colda”, Filarmonica „Ludovic Bacs”, Rockoteca „Joszef Kappl” (basistul de la Phoenix), Cinema Multiplex „Dinu Apetrei” şi Arena Naţională „Borundel”.
Din copac, îşi „iau zborul” nişte căsuţe cu aripi de îngeri. Eu am văzut aici vechile case de colonie minerească, pe care Ion D. Sîrbu o considera matricea sufletului său („…sunt obligat a recunoaşte că peisajul matrice al sufletului meu este această colonie minerească polietnică şi mozaicată, o lume ce nu seamană cu nici un alt loc din ţară, cu nici o aşezare posibilă, cu nimic şi nimeni, de nicăieri…„). Într-o astfel de casă am trăit şi eu, la câteva zeci  de metri de Petrila, până la 7 ani. Opera de artă de pe pod are şi un titlu: Bridge over troubled history!
 
Două asociaţii (din Bucureşti) luptă pentru istoria mineritului!
Aveţi dreptate să vă întrebaţi: ce vor „arhitecţii” cu toatea acestea? Simplu: vor să salveze de la demolare clădirile minei! Mina a fost închisă. Ce urmează? Ecologizarea! Care, în viziunea mai-marilor locului înseamnă, pe scurt: demolarea clădirilor, tras cu plugul, plantat iarbă şi copaci!
În aceste condiţii vin aceşti tineri şi ne explică, prin vorbă şi prin faptă, că aceste clădiri – în special Puţul cu Skip, Puţul Centru, dar şi altele – au o inestimabilă valoare istorică, simbolică, dar şi ambientală, de peisaj industrial! Că pot fi ţinute în viaţă şi prin activităţi culturale.  Că nu trebuie neglijată nici varianta reconversiei acestor obiecte de patrimoniu industrial. Că ar fi o eroare gravă pentru viitorul zonei, precum şi o nedreptate cruntă pentru trecutul, istoria şi tradiţia ei să renunţăm atât de uşor la aceste veritabile monumente.
Trebuie să ştiţi că, serioşi şi ambiţioşi cum sunt, „arhitecţii” nu s-au mulţumit cu proiecte culturale şi cu ateliere tematice. În luna ianuarie 2015, Asociaţia Plusminus şi Asociaţia pentru Arheologie Industrială au depus la Ministerul Culturii o solicitare însoţită de o documentaţie consistentă în vederea clasării, ca monumente istorice, a celor mai valoroase clădiri care ai aparţinut minei Petrila! Pentru a fi salvate, reconvertite, dar, mai presus de orice, menţinute în picioare.Veste bună: documentele urmează traseul procedural, au primit aviz favorabil şi se aşteaptă emiterea unui Ordin de Ministru, act care ar împiedica orice demolare a acestor clădiri.
 
Noi, cu treaba noastră. Ei, cu treaba lor!
Ce mai fac autorităţile locale în acest timp? Pe faţă, sprijină iniţiativele. Mai ales declarativ, dar şi prin emiterea de autorizaţii şi avize. Pe dos, însă, e mai complicat: a fost contestată cererea de clasare de care vorbeam mai sus! Mai mult: deşi legea prevede că, o dată depusă respectiva solicitare, clădirile nu pot fi demolate timp de un an, celebra „conservă” a fost demolată! Autorităţile locale (primărie sau CEH) nu au participat la activităţile de la sfârşitul săptămânii trecute. Este drept, aceste activităţi au avut o concurenţă nedreaptă: Zilele oraşului Uricani – invitat Florin Salam!
Totuşi, coordonatorii sunt mulţumiţi de participarea localnicilor (tot mai bună de la an la an) şi consideră misiunea îndeplinită. Petrila rămâne în vizor şi vom reveni! – ne asigură Ina Stoian, preşedinta Asociaţiei Plusminus. Întrebată cum se văd minerii Văii Jiului de la Bucureşti, m-a uns la inimă cu răspunsul ei: „Minerii au o meserie grea şi asta le marchează profund modul de viaţă. Eu nu îi asimilez evenimentelor din 13-15 iunie 1990. Trebuie să vezi mai departe de atât!” Nu-i aşa că îţi vine să o declari avocatul Văii Jiului?!
 
Cele trei graţii şi voluntarii anonimi!
A fost fascinant pentru mine să văd bucuria cu care cele trei graţii (aşa le numeşte Ion Barbu pe Ina Stoian, Ilinca Păun şi Cristina Sucală) i-au servit pe copiii de la şah şi pe toţi participanţii cu „pită cu unsoare” (gustarea copilăriei noastre şi subterfugiul prin care rămâneam afară, la joacă, o zi întreagă) şi cu clătite! Aveam impresia că acolo, la mina Petrila, este casa lor pentru care ar da orice, iar noi suntem musafirii unor gazde încântătoare.
Ar mai fi de spus că toate acestea au fost posibile şi cu implicarea grupului de cca. 20 de voluntari de la Casa Memorială Ion D. Sîrbu care au fost în toate, dar care ţin cu pumnii şi cu dinţii să rămână anonimi. Asta mi-a adus aminte de doamna L., de la Parohia Sfinţii Români Vulcan, o expertă în colive pictate cu icoane, care, la propunerea mea de a publica un material despre dumneaei, mi-a replicat, aproape îngrozită: „Doamne fereşte! Eu nu vreau lauda oamenilor şi, astfel, să primesc răsplată (doar) pe pământ”! 
petrila 12
petrila 11
petrila 7
petrila 6
petrila 5
petrila 4
petrila 3
petrila 1