Fostul ministru al Tineretului, Monica Iacob  Ridzi, a renunţat la cererea de întrerupere a executării pedepsei depusă la Tribunalul Ilfov. Va formula alta, la Cluj, unde speră, după cum chiar ea recunoaşte, să găsească “medici corecţi”. Se luptă şi cu împotriva preşedintei comisiei de experţi de la I.N.M.L. Bucureşti, pe numele căreia este decisă să depună o plângere penală.

Procesul deschis de Monica Iacob – Ridzi la Tribunalul Ilfov, în care cerea întreruperea pedepsei privative de libertate pe caz de boală, a luat sfârşit. Chiar fostul ministru a solicitat acest lucru, nemulţumită fiind de concluziile comisiei de expertiză medicală, dar şi de faptul că i-a fost respinsă cererea de recuzare a preşedintei acestei comisii. “În temeiul art. 592 Cod procedură penală cu referire la art. 589 alin.4 Cod procedură penală , ia act de retragerea cererii de întrerupere a executării pedepsei formulată de către petenta condamnată . În temeiul art. 275 alin. 2 Cod procedură penală obligă pe petenta condamnată la plata sumei de 163 de lei reprezentând cheltuielile judiciare avansate de stat în prezenta cauză, din care suma de 63 de lei, reprezentând taxa expertizei medico-legale efectuată în cauză, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei în contul I.N.M.L. ,Mina Minovici”, este soluţia pronunţată miercuri de Tribunalul Ilfov. Lupta pentru eliberare în instanţă nu se întrerupe însă aici, pentru că Monica Iacob – Ridzi a anunţat că va decshide o nouă acţiune, de această dată la Cluj. “Am renunţat la cererea de întrerupere a executării pedepsei aflată pe rolul Tribunalului Ilfov, dar voi depune o cerere la Cluj, în speranţa că acolo voi întâlni medici corecţi. Voi depune, de asemenea, şi o plângere penală împotriva preşedintei comisiei de experţi de la I.N.M.L. Bucureşti.
Am sperat în mod uşuratic că sunt condamnată la închisoare şi nu la moarte, am sperat în onoarea celor în mâinile cărora s-au aflat şi recomandările prescrise de cei 8 profesori doctori care m-au consultat în cadrul expertizei.
Am crezut că, dincolo de afirmaţiile preşedintei comisiei de expertiză, mai există o umbră de corectitudine. Mi-am imaginat că vorbele acesteia, din ziua în care a văzut pentru prima dată actele mele medicale, nu reprezintă expresia convingerilor deja formate. Mi-am imaginat că va avea decenţa profesională să aştepte rezultatele investigaţiilor, să le reproducă fidel în concluziile sale şi să decidă obiectiv, în baza lor.
Este trist să constat că nu am avut, niciodată, nicio şansă reală, pentru că această persoană, în mâinile căreia viaţa mea s-a aflat, devoalată de orice secrete, m-a privit ca pe o pierdere colaterală a sistemului.
Mi-a spus de la început că o mare parte din bolile mele sunt cronice, “fără leac”, iar întreruperea pedepsei nu e o rezolvare întrucât afecţiunile mele sunt incurabile. Cu alte cuvinte, ori la închisoare, ori acasă, tot mor la un moment dat. Mi-a mai spus că stresul este la fel. Şi la puscărie şi acasă şi la serviciu. Nu-mi venea să cred ce aud…
Am sperat că sunt doar vorbe şi că deontologia profesională o va obliga să se aplece pe rezultatele investigaţiilor medicale pe care le-a dispus şi pe care trebuia să le aibă în vedere pe deplin”, a explicat, printre altele fostul ministru pe blogul său personal.

Monica Iacob Ridzi a fost condamnată definitiv, în 16 februarie, la cinci ani de închisoare pentru abuz în serviciu privind manifestările organizate în 2009 de Ziua Tineretului. Fostul ministru s-a predat la Poliția Judeţeană Cluj, fiind încarcerată la secția exterioară din Cluj-Napoca a Penitenciarului Gherla. În data de 3 martie, a fost transferată la Spitalul Penitenciar Jilava, la solicitatea sa şi la recomandarea medicilor. Fostul demnitar a precizat că suferă de 13 afecţiuni, printre care leuconeutropenie severă idiopatică, trombofilie prin mutaţie homozigotă şi heterozigotă, boala von Willebrand, tiroidită cronică, sindrom poliuropolidipsie, osteoporoză, gastrită, anemie feriptivă.

Va prezentăm în continuare mesajul complet al Monicăi Iacob – Ridzi, aşa cum a fost postat pe blogul său: “Am renunţat la cererea de întrerupere a executării pedepsei aflată pe rolul Tribunalului Ilfov, dar voi depune o cerere la Cluj, în speranţa că acolo voi întâlni medici corecţi. Voi depune, de asemenea, şi o plângere penală împotriva preşedintei comisiei de experţi de la I.N.M.L. Bucureşti.
Am sperat în mod uşuratic că sunt condamnată la închisoare şi nu la moarte, am sperat în onoarea celor în mâinile cărora s-au aflat şi recomandările prescrise de cei 8 profesori doctori care m-au consultat în cadrul expertizei.
Am crezut că, dincolo de afirmaţiile preşedintei comisiei de expertiză, mai există o umbră de corectitudine. Mi-am imaginat că vorbele acesteia, din ziua în care a văzut pentru prima dată actele mele medicale, nu reprezintă expresia convingerilor deja formate. Mi-am imaginat că va avea decenţa profesională să aştepte rezultatele investigaţiilor, să le reproducă fidel în concluziile sale şi să decidă obiectiv, în baza lor.
Este trist să constat că nu am avut, niciodată, nicio şansă reală, pentru că această persoană, în mâinile căreia viaţa mea s-a aflat, devoalată de orice secrete, m-a privit ca pe o pierdere colaterală a sistemului.
Mi-a spus de la început că o mare parte din bolile mele sunt cronice, “fără leac”, iar întreruperea pedepsei nu e o rezolvare întrucât afecţiunile mele sunt incurabile. Cu alte cuvinte, ori la închisoare, ori acasă, tot mor la un moment dat. Mi-a mai spus că stresul este la fel. Şi la puscărie şi acasă şi la serviciu. Nu-mi venea să cred ce aud…
Am sperat că sunt doar vorbe şi că deontologia profesională o va obliga să se aplece pe rezultatele investigaţiilor medicale pe care le-a dispus şi pe care trebuia să le aibă în vedere pe deplin.
M-am revoltat când am văzut că a ignorat o mare parte din recomandările prescrise de cei 8 profesori doctori care m-au consultat, la cererea sa, în cadrul expertizei. Practic, deşi medicii care m-au consultat mi-au prescris să urmez anumite proceduri, să respect anumite recomandări, sa fac anumite investigaţii, pe care evident nu le pot face nici în penitenciar, nici în vreun spital, aceste recomandări au fost “uitate” în concluziile expertizei.
M-am revoltat pentru că am crezut în corectitudinea celor în mâinile cărora soarta mea s-a aflat şi pentru că demersul meu a fost unul real şi disperat.
Din aceasta perspectivă, concluziile expertizei (marcate de neasumarea conţinutului raportului, formulate ca expunând probabilităţi, astfel încât orice evoluţie ulterioară să pară posibilă: “cel mai probabil”, “apreciem că”, “opinăm că”, “aceste condiţii ar putea fi”) au fost imprevizibile.
Formulele neclare folosite în concluziile raportului reduc la ridicol caracterul de „certitudine ştiinţifică” al conţinutului lor şi sunt de natură să inducă în eroare instanţa cu privire la situaţia mea reală, motiv pentru care am decis să renunţ la cererea de întrerupere a executării pedepsei.
Voi depune o nouă cerere la Cluj, în speranţa că acolo voi întâlni medici corecţi.
Am sperat că recuzarea preşedintei comisiei de expertiză de la I.N.M.L. va face posibilă o evaluare corectă a situaţiei mele.
Deşi martorii au relatat corect ce s-a întamplat, acest lucru a rămas fără urmări.
Prin urmare, pentru a nu mai pierde timp şi a depune o nouă cerere cât mai repede, am decis să renunţ acum la un demers fără viitor, fără speranţă, aflat în mâini care au scris concluziile raportului înainte ca eu sa fiu examinată.
Este adevărat că toţi cei cărora le-am spus de cererea mea, au zambit. Mi-au spus că sunt naivă si mi-au explicat că, de la momentul când Omar Hayssam a fost eliberat din motive medicale şi a fugit, nu s-a mai admis nicio cerere de întrerupere.
De teama de a nu da explicaţii, nu-şi mai asumă nimeni nicio întrerupere de pedeapsă. Probabil şi pentru că, până acum, când au murit deţinuţi în penitenciar din cauza afecţiunilor, nu i-a întrebat nimeni nimic pe medicii din comisii care au scris, în rapoartele de expertiză medico-legală că deţinuţii respectivi “ar putea fi” trataţi în sistemul penitenciar. Strategia este să nu mai permită nimănui întreruperea executării pedepsei, din motive medicale.
Şi, pentru ca strategia medicilor de la I.N.M.L. să fie posibilă, fie se amână toate procedurile până mori şi nu mai e nevoie, fie unii medici, “neglijenţi”, omit să treacă în concluziile raportului de expertiză medico-legală exact acele recomandări care nu pot fi respectate în penitenciar şi care ar impune întreruperea executării pedepsei.
Doar că eu mă încăpăţânez să trăiesc şi să lupt pentru drepturile mele.
Prin urmare, voi depune şi o plângere penală împotriva preşedintei comisiei de expertiza de la I.N.M.L., pentru că nimic din ceea ce profesorii care m-au examinat au constatat şi recomandat nu a avut ecou. Unele recomandări au fost „uitate”, altele n-au avut urmări, deşi, fără dubiu, în situaţia în care mă aflu, nu le pot respecta.
　Luând în considerare recomandările medicilor care m-au consultat, este evident că, din punct de vedere medical, executarea pedepsei în regim de detenţie îmi agravează afecţiunile.
Oricum, întreruperea executării pedepsei mi-ar permite respectarea recomandărilor medicilor şi efectuarea investigaţiilor doar pentru o perioadă limitată de timp.
Ciclul ar continua la reluarea executării pedepsei, când afecţiunile mele s-ar agrava din nou.
Cu toate acestea, doar aşa aş putea spera că voi rămâne în viaţă o perioadă cât mai lungă de timp.
　Nu încetez să sper, însă, în singurul demers care îmi poate da o şansă reală la viaţă, alături de copiii mei în perioada imediat următoare. De aceea, îl rog public, încă o dată, pe domnul Preşedinte al României să facă un gest de supremă conştiinţă, de clemenţă, şi să accepte cererea mea de graţiere, a carei admitere ar fi pentru mine diferenţa între viaţă şi moarte, care mi-ar permite sa respect în libertate recomandările medicale şi mi-ar da şansa să pot avea grijă de cei doi copii mici şi bolnavi, pe care îi am”.

[slideshow_deploy id=’19661′]