Când am început campania asta, noi, organizatorii, ne gândeam cum o să ie, cât o să dureze. Ni se strângeau sufletele când făceam pronosticuri. Unii o dădeau moartă din fașă. Ne-am încăpățânat să aducem în spațiul public oameni care mai de care mai merituoși, pentru a ne deprinde în mod colectiv să cătăm frumos la ei și la alții, să scormonim după frumusețile din sufletele celor de lângă noi. Faptul că dumneavoastră, comunitatea, ați alimentat și validat această campanie este absolut minunat și vă mulțumim, acum, când anunțăm următoarea ediție. Vă propunem să ne întâlnim cu o fată minunată, o deveancă plecată în lume pentru a arăta o mostră din frumusețea lumii în care a crescut. După ce a crescut acasă, la Deva, Sanda Nicola a crescut socio-profesional în mod frumos, departe printre străinii pe care i-a convertit. În prieteni! Pe unde merge vorbește despre Deva, orașul ei natal, cu mândrie, cu dor uneori și cu nostalgia față de momentele minunate petrecute alături de prietenii lăsați aici. Este un jurnalist integru, un om care a stat departe de cancan-uri și scandaluri, ceea ce o face să fie și mai frumoasă. Oricât ne-am strădui s-o caracterizăm nu am reuși așa de bine precum „Tătuța”, Vladimir Brilinsky.

”Era ca o mânză, din aia care nu avea loc în ocol şi care alerga dintr-un coţ în altul, uneori izbindu-se în poartă sau în gard. Era deşteaptă foc şi prinzaşă cât încape. Aduna tot ce se poate aduna din jurul ei. Învăţa într-o zi cât alţii într-o săptămână. Absorbea ca pământul crăpat de secetă ploaia de vară. Îi plăcea să fure meserie cu o rapacitate pe care nu am mai întâlnit-o niciodată şi peste toate, era a naibii de sociabilă. Ţi se băga în suflet de nici cu forcepsul n-o puteai scoate. Un singur defect avea cu care nu aveam să mă împac veci. Fuma. Îmi venea uneori să o mânânc cu fulgi cu tot când o vedeam trăgând din țigară.

Totul a început cu o mână de liceeni adunaţi de o dăscăliţă  fascinant de dăruită meseriei, Daniela Teodoru, pe care eram gelos din cale afară de cum ştie să-şi înveţe pruncii şi cum investeşte în ei toate economiile sufletului său. Edita cu ei o revistă a Decebalului, Noduri și Semne, care te ungea la suflet. Condei, calitate, inventivitate, originalitate şi peste toate tinereţe sinceră şi liberă cât cuprinde. Ai mei sunteţi copii, mi-am zis într-o zi. Parşiv şi mârşav am momit-o pe dăscăliţă şi mi i-a dat cu împrumut, să facă şi un pic de televiziune. Şi televiziune le-a fost, că acolo au rămas. Colegii mârâiau pe la colţuri, că am umplut studioul cu plozi. Nu erau puţini. La început să fi fost vreo cincisprezece capete de plod furajat. Mişunau peste tot. Se băgau în toate cotloanele, căutau, întrebau, deranjau, enervau, voiau să facă ceva. Orice, dar să facă. Erau ca nişte gândaci de colorado pe care îi goneai dintr-o parte şi îi găseai în alta. Până într-o zi când urzeala tronurilor şi-a spus cuvântul.

„Bă Brilinsky, ori pui şaua pe ei, ori ţi-i iei de aici şi te duci dracului în parc şi faceţi acolo grădiniţă şi  televiziune şi ce mai vreţi voi”, şuieră într-o zi directorul.  Şi aşa a început şcoala. Mă copii, aici nu aveţi voie să  pipaţi, vă încadraţi în program şi nu chiuliţi de la şcoală pentru televiziune. Clar?  Şi pe sticlă, faceţi ce vreţi, da` nu aveţi voie manele, interzis pu.. şi pi…, nu vă bâlbâiţi şi ascultaţi de mine orbește. Ne-am înţeles? Zi de zi îi aşteptam după şcoală, privind de la cucurigul Casei de Cultură să vină. Vai, dragi îmi erau cum apăreau de după colțul cafenelei. Cum veneau, şleampăţi, gâfâind de pe scări îşi aruncau rucsăceii cu caietele de şcoală şi treceau la muncă. Rare erau zilele în care nu zbieram la ei. Zbieram uneori de le îngheţa sângele în vine. Era testul rezistenţei.  Trebuiau să înveţe în primul rând să gestioneze stresul unei munci de televiziune. Apoi ABC-ul imaginii, al redactării textelor, regula lui „cine, ce, unde, cum, când, de ce” şi multe altele? Unii plângeau, alţii mergeau la tăticul influent să îl pârască pe nebunul care zbiera la ei, alţii renunţau. S-au cernut singuri, natural, fără să spun cuiva, de mâine nu mai vii.  Şi-au făcut propria emisiune. NOI se numea. Era a lor. Numai a lor, iar eu în spate, cu biciul. În nici trei luni, erau deja colegii noştri. Ceilalţi, intuind valoarea puilor cărora le cădea puful, lăsând locul penelor, i-au acceptat şi nu de puţine ori ne trezeam, hăi bătrâni, că trebuie să stăm la coadă la montaj, că Rosi trebuia să-i facă materialul lu Bodea, sau play-listul lui Anişoara sau ştirile lui Roncea. Ba uneori, ocupau montajul cu totul cu Cipri şi cu Brili ăl mic şi cu Becson, de nu mai aveai loc de ei. Pe zi ce trecea căpătau curaj, îşi cultivau tupeul, acumulau experienţă. Ba mai mult, aveau un lider.

Un lider care era o ea, Sanda Popa. Era cea mai mare. Era ocoşă, nevoie mare, cu ochi de căprioară, cu suflet fain de tot şi dăruită cu harul de lider. Îi curgea pasiunea televiziunii prin sânge. Era inventivă, citea mult, privea la cei mai mari, băga la cap şi producea după chipul şi asemănarea ei, uneori de-a dreptul surprinzător. Nu se credea și nu se dorea vedetă. Era aluatul în care puteai să-ţi înfigi mânile, e drept, cu grijă şi pe care puteai să-l frămânţi visând la o pită boamfă, aburindă şi plină de gust. Frământatul nu era uşor. Aveam nevoie de multă răbdare, de diplomaţie, de energie, de atenţie şi de pasiune. Rezultatele erau de la o săptămână la alta tot mai faine. Tineri, de-o potrivă vârstnici, aşteptau sâmbăta dimineaţa emisiunea NOI la 3TV şi mai cu seamă o aşteptau pe Sanda. Pe lângă toate ingredientele astea scăpam, e drept, destul de des, zbierete. Le înghiţea Sănduca mea cu lacrimi şi sughiţuri, lua aminte că nu-i bine ce a făcut şi veci nu o mai vedeai făcând aceeaşi greşeală. Să fi curs vreo două ligheane de lacrimi în toată convieţuirea noastră. Uneori nici nu aveam dreptate şi strigam degeaba, doar aşa, de control, să nu mă trezesc cu ei înapoi în cap. Uneori îi prindeam şuşotind a revoltă împotriva mea şi zâmbeam liniştit. Aveam controlul. Până într-o zi.

Sâmbăta dimineaţa, emisiunea NOI. Sanda şi Ciprian, în platou cu invitat, noi în regie. Sanda vorbeşte cu invitatul şi se uită în cameră. În pauza de publicitate intru în studio şi strig la ea. „Nu ţi-am zis să te uiţi la invitat când vorbeşti cu el?” Ies, reîncepe emisia, ea tot aşa cu ochii mai mult în cameră. Mă enervez degeaba, dar mă enervez, fac semn lui Rosi să bage iar publicitate şi năvălesc în studio. „Tuuuuu eşti turc sau nu vrei să pricepi? Iz dau una de zbori dacă nu asculţi, m-ai înţeles”, şi ies din nou. Când să dau semnalul de reluat emisia în direct se dă uşa la o parte şi apare Sanda, zbierând din toţi rărunchii. „Auzi, ştii ceva? Lasă-ne dracului în pace acum. Suntem în direct. Nu ne mai stresa. Nu pot să zâmbesc tâmpă la invitat după ce tu ne înjuri  încontinuu. Mă înţelegi ce zic? După emisie bate-ne, omoară-ne, dă-ne afară, dar acum lasă-ne dracului în pace. M-ai înţeles sau nuuuu?” şi buf, uşa se dă de pereţi crăpând geamul de la emisie. Am rămas mut. Priveam în jur şi nu găseam vreun ajutor de la ceilalţi. Mi-am luat liniştit haina şi am ieşit încet, să nu deranjez emisia. O auzeam pe Sanda vorbind cursiv, frumos, clar şi cu vervă. Emisia mergea mai departe.

Am luat-o cătinel către Trei Scheleţi, cârciuma noastră din totdeauna şi de nicicând. Mi-am luat o bere neagră şi privindu-mă pierdut în oglinda întunecată a halbei, mi-au dat lacrimile. Sanda avea aripi. Putea să zboare. Sanda trecuse cu brio toate obstacolele și devenise puternică. Sanda era deja pregătită pentru a pleca mai departe. Sanda era gata. Nu mai era a mea. Și atunci sufletul meu a devenit un pic mai liniștit. După o jumătate de oră de gânduri frumoase și nostalgice, din spate, două brațe aveau să mă încolăcească cu o dragoste pe care nu aveam cum să nu o simt și pe care nu o pot uita.  „Iartă-mă, nu, tu să mă ierți pe mine, mulțumesc pentru tot”.

 De atunci am devenit Tătuța, pentru ea și pentru ceilalți la fel de dragi sufletului meu. Vreo 30 în total. Ca cei mai mulți, Sanda și-a luat zborul. Pro TV, Radio Color, Prima, Antena, Realitatea, Papa de la Roma, coșul cu fum alb, France 3, Al Jazeera, Fabrica, Digi 24, reviste și ziare cu ea, cu viața ei, cu bunele și cu relele.  Peste tot cuvinte la superlativ. Sanda nu a uitat niciodată de unde a plecat.

P.S. Televiziunea în Deva a împlinit un sfert de secol. După 20 de ani Sanda Nicola s-a lăsat de fumat”.

Vladimir Brilinsky

Sanda Nicola: „Deva va rămâne mereu în ADN – ul meu, iar munca și timpul petrecut aici va rămâne cea mai frumoasă experiență jurnalistică pentru mine”

 A luptat, a căzut, dar s-a ridicat și a mers mai departe. Sanda Nicola, căci despre ea este vorba, s-a născut și a crescut în municipiul de la poalele Cetății. O fire zburdalnică, energică, își aduce mereu aminte cu drag de Deva. De trei ani se numără printre cei importanţi jurnalişti ai Digi 24, unul dintre cele mai profesioniste posturi de ştiri din ţară. Ajunge acasă tot mai greu, dar şi atunci când o face se bucură de fiecare clipă petrecută în municipiul reşedinţă de judeţ.

În primul rând aș vrea să-mi povesteşti despre copilăria ta de la Deva. Cum era Sanda Nicola ca și copil?

Am crescut lângă Sala Sporturilor și foarte aproape de ștrand. Învațam la Şcoala Generală Nr. 4, astăzi „Andrei Șaguna”, și eram mereu înconjurată de prieteni. Aveam bunicii aproape, iar vecinii din cartier mă primeau cu drag în casele lor. Învățam bine, fără să fiu o tocilară, am fost și șefa clasei, am avut și nota scăzută la purtare. Eram olimpică la română, dar mă găseai destul de des pe-afară, la fotbal cu băieții, la ștrand și sigur nu ratam nicio aniversare. Pentru mine, copilăria asta „cu de toate” la Deva a fost cea mai bună bază de antrenament pentru viața care mă aștepta.

 Ce amintiri îţi trezeşte acest oraș?

Am trăit douăzeci de ani la Deva, amintirile sunt foarte multe… O iubeam mult pe gimnasta Daniela Silivaș și țin minte că am rămas nemișcată și mută când am dat nas în nas cu ea pe stradă prin `88. Eu aveam zece ani, ea tocmai câștigase șase medalii la Jocurile Olimpice de la Seul. Voiam să-i zic ceva, să-i cer un autograf, dar eram blocată de emoție. Am mers o vreme în urma ei sperând că o să-mi fac curaj până la urmă, însă n-am îndrăznit. I-am povestit toate astea 24 de ani mai târziu, la telefon. Am sunat-o să-i cer un interviu despre performanțele Sandrei Izbasa la Jocurile Olimpice de la Londra și m-am prezentat așa: „Mă numesc Sanda Nicola, sunt jurnalist, iar de loc sunt din Deva. Când eram mică te-am urmărit pe stradă. Din tot sufletul aș vrea să-mi acorzi azi un interviu”!

 Liceul este una dintre cele mai frumoase etape din viața unui adolescent. Cum era viața ta de licean?

Cred că oricine a învățat la Colegiul Naţional „Decebal” în Deva povestește cu mândrie și cu bucurie despre viața de liceu. În anii `90 era o atmosferă foarte faină. Era o competiție foarte sănătoasă la învățătură, dar ne și distram mult. Mergeam în excursii, organizăm tot felul de concursuri, scoteam o revistă, făceam emisiuni de televiziune. Tot atunci s-a înființat si un radio în școală. Era un mediu foarte creativ care cu siguranță a contribuit enorm în evoluția mea.

Mai păstrezi legătura cu colegi, profesori din liceu?

Sigur că da. Iar de când există Facebook am regăsit mulți prieteni din adolescență. Din păcate îi văd rar, însă prietenii de acasă au rămas cei mai buni prieteni ai mei.

 Aș vrea să-mi povesteşti puțin despre traiectoria spre jurnalism și televiziune. Cum ai ajuns să lucrați în presa națională?

Parcursul meu nu mai e chiar un secret pentru nimeni, cei de acasă știu că am lucrat la 3tv Deva, la Radio Color Orăștie și apoi la PRO TV Deva. În 1997, la 19 ani, am absolvit BBC School și asta mi-a dat încredere să fac pasul spre București. Iar în ianuarie 1998 s-a ivit ocazia odată cu deschiderea televiziunii Prima. S-a anunțat un concurs, m-am prezentat și am fost angajată.

 Ai lucrat în multe televiziuni din România. Car experiență e cea mai dragă și de ce?

Fiecare experiență a însemnat altceva și trebuie ținut cont de vârsta pe care o aveam în etapa respectivă. Nimic nu poate concura cu entuzisamul de la început de drum. În multe privințe, 3tv Deva este cel mai frumos episod. Eram copii, eram prieteni, aveam un „tătuc” care ne ghida prin tainele meseriei, pe Nunu Brilinsky. Tot ce ni se întâmpla atunci era fabulos. La București, în fiecare redacție am avut parte de alt tip de provocari și altfel de satisfacții. La Antena 1 pot spune că m-am perfecționat ca reporter, la Realitatea mi s-a oferit șansa de a face corespondențe internaționale, iar în B1 am făcut o emisiune dupa chipul și asemănarea mea, „Generația cu cheia de gât”. De trei ani sunt la Digi 24 și mă simt grozav aici. Simt că asta e cea mai frumoasă etapă a carierei mele, însă știu că toate celelalte încercări și căutări au fost absolut necesare.

 Cât de greu a fost drumul pentru a ajunge un renume în industria media din România?

Ușor n-a fost, iar drumul nu s-a încheiat. Concurența este foarte mare, iar când ajungi în spațiul public ești aspru judecat pentru orice. Oamenii își formează păreri despre tine în funcție de cum vorbești, cum arăţi, cum te îmbraci, cu cine ești prieten, cum vorbesc alții despre tine… În zona în care am ales eu să mă exprim, a programelor informative, e primordial să-ți construiești o reputație bună și să o întreții în permanență. Dincolo de asta, trebuie să te reinventezi mereu și să ții pasul cu vremurile. Tehnologia evoluează într-un ritm amețitor, oamenii au acum la dispoziție atâtea medii de informare, trebuie să aduci mereu valoare adăugată ca să te aleagă pe tine când vor să afle ceva.

 Meseria de jurnalist a căzut într-un ușor desuet în prezent. Ce sfat ai da celor care se află la început de drum în această meserie?

E simplu. Să se gândească la faptul ca reputația şi credibilitatea se câștigă extrem de greu și se pot pierde extrem de repede, într-o clipă.

 Să revenim puțin la locurile de baștină. Cum a fost mutarea de la Deva la București?

Mă tem că nu m-am adaptat niciodată. O vreme m-am străduit, după care mi-am dat seama că nu pot să-mi trădez ADN-ul. Am căutat să-mi inventez o zonă de confort, populată cu oameni faini, veniți din toate regiunile țării și merg înainte împreună cu ei. Soțul meu e din Dorohoi, avem prieteni de nădejde din Constanța, Buzău, Sighișoara, Iași, Ploiești, de peste tot din țară. Până la urmă, Bucureștiul nu-i chiar așa o junglă cum pare la prima vedere. Am găsit la tot pasul oameni cumsecade.

 Cum decurge o zi din viața Sandei Nicola?

Totul decurge în funcție de actualitatea fiecărei zile și de proiectele în care sunt implicată. Ieri m-am trezit la 07.30, am fost în direct între 12.00 şi 14.00, am fost cu niște colegi la masa de prânz, după amiază am susținut un training media la Ministerul Apărării, aseară târziu pregăteam sumarul pentru emisia de azi.

 Dacă ai avea la îndemână o mașină a timpului, ce ai schimba, ce ai păstra sau ce ai repeta?

Aș petrece mult mai mult timp cu bunicul meu, în curtea casei de la Deva, sub vie. I-aș cere mai multe sfaturi și i-as spune de mai multe ori că îl iubesc. A trecut un an de când a murit.

 Dacă ai avea posibilitatea să alegi orice loc de pe Planetă pe care l-ai alege să trăieştii, care ar fi acela?

Mi-e foarte bine unde sunt acum. De câteva luni locuiesc într-un sat în afara Bucureștiului, într-o comunitate mică, alcătuită din familii tinere. Cam toți vecinii noștri sunt „provinciali” ca noi, oameni care muncesc pe rupte în tumultul capitalei și care au găsit în sfârșit o oază de liniște. Îmi place mult aici și simt că încep să prind rădăcini.

 Ziua ideală pentru Sanda Nicola:

O dimineața plăcută de primavară, poveștile de la cafea cu soțul meu, o emisiune reușită, masa de prânz cu prietenii de la muncă, asta e un reper al zilei, atunci mă eliberez de toată tensiunea directului, și apoi revin acasă. Îmi plac serile tihnite acasă, la un pahar de vin și eventual un film.

 Cea mai mare satisfacție?

Liniștea sufletească pe care am dobândit-o în timp, după multă introspecție, muncind mult cu mine și cu felul meu de a fi.

 Sanda Nicola în trei cuvinte.

Dintr-o bucată!

Pentru exemplul puternic oferit, de echilibru, de dragoste față locurile natale, pentru tot ce reprezintă omul, profesionistul, fata, colega, prietena și criticul Sanda Nicola vă propunem să ne întâlnim cu această fată minunată și să-i spunem că suntem mândri de ea. Sâmbătă, 03 octombrie 2015, ora 11.00, Sanda Nicola vine s-o cunoaștem. Aveți ocazia să o priviți în ochi, să-i spuneți o vorbă caldă și să fiți parte dintre cei care îi vor mulțumi oficial printr-o diplomă și un buchet de flori venind în fața statuii lui Decebal din centrul Devei.

[slideshow_deploy id=’13836′]