Oieritul sau pompicultura au fost ani de zile „cenuşăresele” unei pieţe de consum suprasaturată de produsele aduse de peste graniţă. Perfecte ca formă, dar lipsite de gust de cele mai multe ori, fructele şi legumele venite de al mii de kilometri au luat locul, de exemplu, merelor copilăriei, mai mici, mai puţin perfecte ca şi formă, dar cu un parfum şi o aromă inegalabile. Curentul BIO ne salvează, însă, ocupaţiile tradiţionale.

Oieritul a şchiopătat, iar aici vobim despre tot ce înseamnă această ocupaţie tradiţională fie că vorbim despre lapte, brânză, carne sau lână.

Momârlanii care trăiesc în aceste zone s-au ocupat încă din vremea dacilor cu oieritul, mărturie stând stânele înşirate în Parâng, Retezat ori munţii Vâlcan. Ciobanii erau, parctic, stăpânii păşunilor montane, până când toamna târzie cobora peste ei, în firescul ciclu al transhumanţei. La un moment dat, însă, numprul celor care au păstrat nealterată această tradiţie a tot scăzut, riscând chiar ca tradiţia să se piardă la un moment dat. A fost invocat un cumul de factori, de la normele europene de comercializare a produselor, până la obligativitatea ca stânele să fie ecologice. Aşa că, momârlanii au început, rând pe rând, să renunţe la creşterea animalelor, considerând că munca lor nu mai este apreciată. Turmele de mioare s-au tot împuţinat, dar unii, însă,s-au  încăpăţânat să rămână lângă oi, considerând că cei ce se plâng sunt de fapt mai … leneşi. „Cred că nu le place să muncească. Acum …nu se câştigă din nimica, dar dacă nu faci nimica, nu ai nimica. Dacă stai să socoţi chiar tot….nu socoţi şi munca..dar asta nu o mai socoţi. Toată lumea zice că nu câştigi din oi, dar atunci de ce ăl de n-are nu e mai înstărit decât ăl de are? Ştiţi care e problema? Statul român îi încurajează pe oamenii care nu fac nimic. Iau subvenţii cei care nu au animale, care nu fac nimica. Eu sunt singurul din sat care are oi, am vaci, am teren şi nu iau niciun leu, că nu îndeplinesc condiţiile. Şi restul iau toţi subvenţii şi taie un pai. Atunci de ce să mai ţină lumea animale?”, analiza la rece problema nea’ Ionică, pe care l-am găsit, cum altfel, decât lângă turma de oi, în apropiere de Petroşani. E de acord, însă, că mai bine arde lâna decât să o mai ducă la centrul de colectare, că nu scoţi cât cheltui pe drum. El spune că oile au nevoie de îngrijire permanentă, nu poţi să le laşi o secundă de capul lor, iar câştigul nu mai este la fel de spectaculos ca altă dată. Dar, când este pasiune, orice altceva păleşte.

S-a întors roata norocului!

 Şi la fel s-a întâmplat şi cu pomicultura, după ce fructele noastre tradiţionale au pierdut bătălia inegală cu cele „de expoziţie” din multitudinea de supermarketuri decshise în ultimii ani. La preţuri „fără concurenţă” au sfidat munca ţăranului român, pe care l-au lăsat cu recoltele în bătătură, aşteptând cu speranţă vremuri mai bune. Şi de salvat ne salvează curentul BIO, care a pătruns adânc şi în ţara noastră de pe meleaguri europene. Aşa că mioarele noastre sau fructele delicioase pe care poţi să le culegi direct in pomi sunt, din nou, preferate. O spun chiar cei care se ocupă de aceste îndeletniciri tradiţionale. „Eu zic că nu se va pierde tradiţia oieritului. Mai sunt şi subvenţiile de la APIA care ne mai ajută şi, în ultima perioadă, văd că toată lumea se duce spre BIO, toată lumea vrea cât mai natural. Oamenii au auzit peste tot, la televizor, în presă, din ce se face salamul, cum se fac cârnaţii, pe când aici e pur carne de oaie, crescută în vârful muntelui, în Parâng. S-ar putea să şi creştem în următoarea perioadă. Cu toată sărăcia care este în Vale, a început lumea să caute BIO, să mănânce mai bine”, spune unul dintre crescătorii de mioare cu tradiţie, Dorel Călina, numit de mulţi „Primarul momârlanilor”. Şi nu doar despre carne este vorba aici, spune Călina, ci şi despre fructe şi chiar legume, deşi acestea se fac mai greu în zona noastră, din cauza climei.

[slideshow_deploy id=’20328′]