Lipsa materialelor şi a echipamentelor corelată cu presiunea şefilor de a se ignora unele norme de protecţia muncii duc la tragedii. Mulţi ortaci se feresc să vorbească despre aceste probleme pentru că ştiu că-şi pierd pâine zilnică. Cei care povestesc însă, sunt minerii care au ieşit în pensie, iar mărturiile lor sunt uluitoare. Inspecţiile ITM îi mai aduc pe şefi, mulţi dintre ei pensionari, cu picioarele pe pământ. S-a întâmplat recent la Lonea, acolo unde un abataj a fost închis, pentru că riscul ca galeria să se transforme într-un mormânt pentru ortacii era imens.

Minerii lucrează aproape cu mâinile goale şi nu de ieri de azi ci de mulţi ani, iar cei care au curaj să vorbească despre lipsuri sunt imediat puşi pe listele de „neagreaţi” de către superiorii lor. Pedeapsa vine imediat şi sunt trimişi să lucreze la suprafaţă sau ameninţaţi cu concedierea. Lipsa materialelor s-a făcut simţită imediat după 1990, când nu mai exista un control strict al statului şi erau angajate primele firme private pentru a le livra. Multe dintre aceste societăţi construite în jurul mineritului, au căpuşat Compania Huilei  încasând sume colosale pentru servicii şi produse inexistente. Totul se vedea imediat la front, unde piesele, consumabilele, începeau să lipsească din ce în ce mai mult. Pentru că-şi pun viaţa în pericol din cauza unor materiale extrem de necesare dar în acelaşi timp banale, ortacii sunt nevoiţi de multe ori să şi le procure din salariu. „După disponibilizările din 1997, cei de la sectoarele auxiliare am început să cumpărăm, din bani proprii, banda de izolat, pânze de bomfaier, discuri abrazive, becuri, tuburi de neon, scule ca să ne putem desfăşura activitatea. (…) Recuperarea este cuvântul de ordine pentru superiori care-şi trimit subordonaţii în zone periculoase pentru a scoate materiale şi echipamente abandonate din anii de glorie ai mineritului. Ortacii, cu riscul vieţii, le recuperează, le curăţă şi apoi le reintroduc în producţie”, povestesc ortacii.

[slideshow_deploy id=’19658′]