Ziua Naţională a României a fost stabilită pe data de 1 Decembrie, prin Legea nr. 10 din iulie 1990. Deşi nu se menţionează în lege, Ziua Naţională marchează proclamarea unirii Transilavaniei şi a Banatului cu Regatul României.

Puterea politică de la începutul anilor ‘90 a avut astfel câştig de cauză în faţa opoziţiei, care cerea ca Ziua Naţională să fie sărbătorită pe 22 decembrie, zi în care Nicolae Ceauşescu a fost înlăturat de la conducerea ţării.

Pe 1 Decembrie, românii sărbătoresc Marea Unire, însă această dată poate fi considerată în foarte mică măsură ca data reală a unirii. După Primul Război Mondial, înfăptuirea „visului de veacuri a poporului român”, adică unirea tuturor românilor într-un singur stat, a cunoscut mai multe etape. Unirea Basarabiei cu România a fost adoptată de Sfatul Republicii Democratice Moldoveneşti pe 9 aprilie 1918. Actul a fost ratificat pe 22 aprilie de Regele Ferdinand şi pe 29 decembrie 1919 de Parlamentul României. Unirea Bucovinei cu România a fost hotărâtă pe 27 octombrie 1918, de Adunarea Naţională Constituantă a Bucovinei, şi declarată pe 28 noiembrie 1918. Actul unirii a fost confirmat de Regele Ferdinand, prin decretul din 31 decembrie 1918, şi de Parlamentul României, pe 29 decembrie 1919.

Unirea Transilvaniei şi a Banatului cu România a urmat acelaşi curs. Adunarea Naţională a tuturor românilor din Transilvania, Banat şi Ţara Ungurească a decretat unirea acestor teritorii cu România. Teritoriul care se unea cu România era limitat la vest de râul Tisa. Teoretic, timp de trei săptămâni, Banatul şi Transilvania au fost teritorii autonome, conduse de un Consiliu Dirigent, în frunte cu Iuliu Maniu. Rezoluţia unirii a fost prezentată Regelui Ferdinand pe 14 decembrie 1918, iar decretul de ratificare a unirii a fost publicat pe 24 decembrie. Practic, această din urmă dată este, conform dreptului constituţional, ziua unirii. Actul unirii a fost confirmat de Parlamentul României pe 29 decembrie 1919. Conform dreptului internaţional, unirea a fost acceptată abia pe 4 iunie 1920, prin Tratatul de Pace de la Trianon, dintre Puterile Aliate şi Asociate, pe de o parte, şi Ungaria, pe de altă parte.

De 67 de ani, România este, poate, singura ţară din lume care nu-şi sărbătoreşte independenţa. Pe 10 mai 1877, Senatul României a votat proclamaţia de independenţă faţă de Imperiul Otoman. Nu degeaba data de 10 mai a fost Ziua Naţională a României, până în 1947. Această zi a fost însă trecută forţat în uitare de regimul comunist, din cauza asocierii cu ideea de monarhie (pe 10 mai 1866, Regele Carol I a depus jurământul de Principe în faţa parlamentului, iar pe 10 mai 1881, acelaşi Carol I a fost încoronat Rege al României, devenite între timp independentă). Politicienii de după 1989 s-au chinuit, la rândul lor, să îndepărteze ideea monarhică din conştiinţa poporului român, iar ziua independenţei, 10 mai, a continuat să fie o victimă colaterală.

Un argument practic pentru mutarea Zilei Naţionale pe 10 mai este prezentat, în una dintre cărţile sale, chiar de istoricul Neagu Djuvara: „Guvernanţii noştri de după decembrie ‘89 au mutat sărbătoarea naţională într-un anotimp când bieţii ostaşi mor de frig stând ceasuri de-a rândul în ger şi zăpadă, când oratorilor le îngheaţă buzele pe când se înfruntă cu microfonul şi cu crivăţul şi când cetăţeanului de rând nu-i arde să dănţuiască seara în pieţele oraşelor şi satelor acoperite de nămeţi. (…) Să ne întoarcem grabnic la 10 mai, data independenţei nucleului de stat modern român, când pomii sunt în floare şi sufletul omului, înclinat spre joc şi bucurie.”

Imaginea 1. Declaraţia de independenţă a Transilvaniei adoptată de Comitetul Executiv al Partidului Naţional Român din Transilvania în şedinţa din 12 octombrie 1918 de la Oradea, citită în Parlamentul ungar de dr. Alexandru Vaida-Voievod. (Arhivele Statului Bucureşti, find Consiliul Dirigent, dosar 76/1918, f.2, copie)

Imaginea 2. Membrii Consiliului Naţional Român Central (Arhivele Statului Bucureşti, colecţia Facsimile)

Imaginea 3. Cuvântarea episcopului dr. Elie Miron Cristea rostită la manifestarea naţională din 25 octombrie 1918 şi publicată în periodicul “Lumina”, în care îndeamnă populaţia să fie unită în jurul marelui Sfat Naţional pentru realizarea unităţii naţionale. (Arhivele Statului Caransebeş, Biblioteca, Periodice, P IV 1390)

Imaginea 4. Hotărârea privind Convocarea Adunării Naţionale a naţiunii române din Ungaria şi Transilvania, publicată în periodicul “Românul” din 8/21 noiembrie 1918. Se menţionează modul de alegere a delegaţiilor pentru acest for de decizie privind soarta românilor. (Muzeul Unirii Alba-Iulia, Colecţia “1918”)

Imaginea 5. Proclamaţia Adunării Naţionale a românilor din Transilvania, Banat şi părţile Ungariei prin care se hotărăşte unirea cu România. (Arhivele Statului Bucureşti, fond Consiliul Dirigent, dosar 76/1918, f.3, copie)

Imaginea 6. Rezoluţia Adunării Naţionale de la Alba Iulia prin care se consfinţesc principiile fundamentale menite a propăşi statul naţional unitar român. (Arhivele Statului Bucureşti, fond Consiliul Dirigent, dosar 76/1918, f.2, copie)

Imaginea 7. Decret regal asupra unirii Transilvaniei cu România (Arhivele Statului Bucureşti, Biblioteca, Colecţia Monitorul Oficial, nr. 212, din 13/26 decembrie 1918, p. 3749)

Imaginea 8. Tratat de Pace dintre Puterile Aliate şi Asociate, pe de o parte, şi Ungaria, pe de altă parte, prin care se ratifică unirea Transilvaniei cu România. (Arhivele Ministerului Afacerilor Externe, fond Tratate, copie, fragmente)

Imaginea 9. Constituţia României adoptată de Adunarea Naţională Constituantă şi sancţionată de regele Ferdinand I, care la primul articol stabilea că “Regatul României este un stat naţional, unitar şi indivizibil”. (Arhivele Statului Bucureşti, fond Casa Regală, dosar 1/1923, f. 1, 22, 23, original)

Sursa:https://www.stiripesurse.ro/

[slideshow_deploy id=’20328′]