Muzeul Civilizaţiei Dacice şi Romane Deva propune vizitatorilor, începând cu perioada Sărbătorilor de iarnă, o altă piesă în cadrul acţiunii intitulate „Exponatul lunii”, piesă ce poate fi admirată în spaţiul situat la intrarea în Palatul Magna Curia.

Exponatul lunii ianuarie 2016 face parte din colecția de Etnografie și Artă Populară a secției din Orăștie a Muzeului Civilizației Dacice și Romane, fiind reprezentat de o țurcă, jocul acesteia fiind acceptat astăzi ca unul dintre obiceiurile legate de sărbătorirea Crăciunului și a Anului Nou.

Colindatul cu o mască de țurcă (numită și brezaie, cerb, capră, boriță etc.) este atestat în Transilvania începând cu secolul al XVI-lea, dar simplul fapt că obiceiul este condamnat de către biserica creștină și de autorități dovedește că acesta este mult mai vechi, fiind de origine precreștină, „păgână”.

Până în ajunul Crăciunului, ceata care merge cu colindatul pregăteşte ţurca: botul nedefinit, este confecţionat din lemn de paltin bine uscat îmbrăcat de regulă în piele de iepure, maxilarul („falca”) inferior este mobil, iar pentru a-l mişca este legat de o cureluşă. Capul este fixat pe o „botă” de aproximativ 1,50 m, iar sub capul acesteia se prinde un săculeţ în care se adună darul (banii) pentru colind. Ţurca are două coarne răsucite pe care se prind clopoţei, ciucuri, panglici colorate, zurgălăi iar îmbrăcămintea care acopere feciorul „ţurcaş” este un pled.

Predispoziţia pentru culoarea roşie şi tendinţa de geometrizare a veşmântului îşi pot găsi sensul, chiar şi o semnificaţie mai profundă, corelându-se cu o mitologie străveche. În timpul reprezentaţiei, ţurca îşi joacă cu dezinvoltură rolul: sperie femeile şi copii, muşcă cu ciocul asistenţii curioşi, face loc şi apără membrii cetei, controlează uneori casa colindată, solicită darul atât cât consideră, iar la ospeţe ocupă locul de cinste în capul mesei. Masca ţurcii joacă după ritmul tobelor şi strigătele de încurajare ale feciorilor care-i formează anturajul divin.

Născută simbolic la solstiţiul de iarnă, ţurca îşi încheie tragic existenţa în prima sau a doua zi de Anul Nou. Complexitatea şi frumuseţea acestui obicei a determinat introducerea lui, începând cu anul 2005, în Lista Patrimoniului Cultural Imaterial al Umanităţii UNESCO.

[slideshow_deploy id=’13837′]