dr. DUMITRU GĂLĂȚAN JIEȚ

Vechii jieni. Vechii locuitori de baştină ai Văii Jiului, crescători de animale din moşi strămoşi au purtat numele de jieni. Până la apariţia termenului de momârlan, prin definiţia de jieni se includeau acei locuitori de vatră din vecinătatea albiilor celor două Jiuri, de Est şi de Vest din Ţara Jiurilor. Ocupaţia de căpetenie a acestora a fost creşterea animalelor, cu predilecţie a ovinelor.

Denumirea de jieni se pare că a fost statornicită de către locuitorii oieri din Ţara Haţegului, de către oierii din Mărginimea Sibiului şi de oierii novăceni care, venind frecvent în contact cu păstorii din Valea Jiului, vara în munţii Parâng, Lotru şi Şureanu precum şi pe perioada transhumanţelor, au dorit individualizarea acestora.

Prezenţa oierilor petrileni, alături de cei din Mărginimea Sibiului în munţii Şureanu este atestată documentar încă de la începutul secolului al XV-lea când Mihai I, fiul lui Mircea cel Bătrân, confirma la 5 iunie 1418 privilegiul pe care-l dăduse părintele său (care a domnit în perioada 23 septembrie 1386 – 31 ianuarie 1418) cu privire la drepturile românilor de peste munte să-şi pască turmele în munţii şi câmpiile Ţării Româneşti. Aceşti vechi români de peste munte sunt urmaşii dacilor redaţi cu turmele lor de oi pe Columna lui Traian.

 Începutul exploatării cărbunelui în Valea Jiului. Traiul liniştit al jienilor, dus după perceptele strămoşeşti moştenite de la daci, acelaşi timp de secole, a fost zdruncinat odată cu prospectarea şi exploatarea cărbunelui în jurul anilor 1840-1850, exploatare făcută iniţial la Petrila printr-o „carieră” la suprafaţă în Dealul Negri. Odată cu începutul exploatării cărbunelui au fost aduşi, după cum se ştie, lucrători din întreg Imperiul Austro-Ungar, mai ales dintre cei care aveau experienţă în domeniul mineritului.

Valea Jiului a devenit un adevărat furnicar, un Turn Babel al limbilor vorbite şi al religiilor precum şi al etniilor. Nou veniţii nu mai erau oameni de vatră, nu se mai ocupau cu creşterea animalelor, fiind etichetaţi de către băştinaşi ca şi venetici. Termenul de jian nu-i mai definea şi pe aceştia. Numele de jian (locuitor din Ţara Jiurilor) nu s-a pierdut pentru autohtoni niciodată. Tot timpul ei s-au numit jieni, au purtat acele straie albe, pitoreşti, ţărăneşti şi şi-au văzut de animalele lor.

Fără un scop anume, ci legat doar de o pură coincidenţă în acea perioadă au apărut termeni noi care au definit cele două categorii de locuitori de atunci barabe (pentru nou veniţi) şi momârlani (pentru oamenii de vatră).

Barabele. Localnicii le-au spus celor nou veniţi, adică muncitorilor din minerit: barabe. Prin barabe, localnicii înţelegeau un străin, un venetic, un om sărac, după gândirea de atunci, adică un om care nu avea animale, nu producea nimic în gospodăria proprie, cumpărând tot ceea ce era necesar traiului său şi al familiei, de la magazine. Prin natura muncii lor, aceştia le tulburau liniştea localnicilor, ba chiar mai mult, le luau terenurile pentru exploatarea cărbunelui, le tăiau pădurile pentru a folosi lemnul în industria minieră. Într-un cuvânt, atentau la avutul jienilor.

Originea termenului de barabă a fost explicată în mai multe feluri:

– S-a presupus că ar fi derivat din cel de ban-arbaiter, lucrător la căile ferate;

– Numele inginerului silezian care a proiectat şi construit calea ferată Simeria – Petroşani ar fi fost Walter Barabek. Tronsonul Simeria – Petroşani a fost dat în folosinţă în anul 1870, iar cel Petroşani – Lupeni în anul 1899;

– Întrucât numele unui antreprenor al întreprinderilor miniere şi de construcţii se numea Barabaş, s-a presupus că angajaţilor acestuia localnicii le-ar fi spus barabe;

– Nu au lipsit nici ipotezele hazlii, cum că numele le-ar veni de la mâncători de barabule (cartofi).

Preotul Jura Păun Marcu a susţinut o ipoteză interesantă şi mai puţin cunoscută privind originea termenului de barabă pe care o prezentăm în rezumat.

Fiind mână de lucru necalificată ieftină, industriaşii deschizători de mine au adus în Valea Jiului pentru lucrări necalificate o serie de loturi de puşcăriaşi sub pază din închisorile austro-ungare. Aceştia erau folosiţi la săpăturile de fundaţii, la şanţuri, la demolarea gospodăriilor expropriate de la localnici etc. Austriecii îi numeau „Barauber” – adică hoţi din construcţii, ungurii le ziceau „baraber” – cu sensul de om de nimic, italienii îi numeau „barabbe” – cu înţelesul de răufăcători, de vagabonzi.

Localnicii ar fi împrumutat cuvântul din gura italienilor zicându-le „barabe”. Această denumire s-a extins de la puşcăriaşi la toţi cei care veniseră să se căpătuiască în acest „el dorado jian”, cum îl numeşte pr. Jura, mai ales cu muncă puţină. Neîncrederea localnicilor în „venituri” şi „negreţi” (după costumaţie) i-a clasat pe toţi străinii sub denumirea de barabe.

– Din informaţiile pe care le-am cules din lumea apusenilor, de la moţi, înclin să cred că termenul de barabă a fost încetăţenit de MOŢII FORESTIERI care au venit în perioada deschiderii minelor pentru a lucra în acest domeniu, al exploatării şi prelucrării lemnului, în care erau neîntrecuţi. Aceşti forestieri moţi „au adus porecla cu ei”, după cum înşişi afirmau că plecaseră în „bărăbie” (deci nu în bărăbime). Procesului respectiv de plecare îi spuneau bărăbie iar lor îşi spuneau „barabe”. Termenul a fost cunoscut în zona Câmpeniului cu mult înainte de anii 1840-1850 când a apărut în Valea Jiului. Termenul odată ajuns în Valea Jiului a fost extins asupra tuturor celor nou veniţi aici, asupra străinilor, deci. Înclin să cred că moţii au fost naşi de botez al termenului de barabă, care a fost apoi generalizat pentru toţi străinii care s-au aşezat vremelnic sau pentru o perioadă mai lungă pe teritoriile locuite de jieni.

Momârlanii. Cât priveşte termenul de momârlan apărut cam în aceeaşi perioadă, părerile au fost şi mai contradictorii în ceea ce priveşte originea sa.

– Cea mai vehiculată ipoteză a fost aceea care susţinea că acest termen ar veni de la „maratvany” care în limba maghiară ar avea două sensuri: de rămăşiţă sau de resturi, înţelegându-se prin aceasta, faptul că momârlanii sunt rămăşiţe ale dacilor.

– Alţii au avansat ipoteza că termenul ar deriva de la momârlă, adică de la moviliţă, de la o ridicătură de pământ, datorită doar asemănării termenilor.

– Preotul Jura Marcu (1914-1997) din satul Jieţ a emis ipoteza că lucrătorii forestieri veniţi de la Belluno, Udine, Firenze din Italia, văzând faptul că localnicii jieni sunt mari consumatori de lapte, i-au numit „neînţărcaţi, băutori de lapte, sugari”atribuindu-le pentru acest lucru termenul de „momârlani” în dialectul udinez.

Am pornit pe această pistă, dar nici în limba italiană, nici în dialectele în cauză nu există nici un termen care măcar de departe să fie oarecum, asemănător cu cel de momârlan pentru calităţile de mari băutori de lapte (neînţărcaţi etc.) puse în seama localnicilor. Am consultat în acest sens părerile primarului din Belluno precum şi ale românilor care trăiesc de mulţi ani în aceste zone ale Italiei, cunoscători ai limbii italiene şi ale dialectelor locale şi răspunsurile au fost negative.

Abordând scrierile şi ipotezele emise de Petru Blaj Dinvale, am dus mai departe teoria dezvoltată de preotul Jura care, până la un punct, era pe drumul cel bun.

Aşa am descoperit că în secolul al XIX-lea, deceniul V-VI, italienii bellnunezi veniţi în Valea Jiului ca muncitori forestieri pentru deschiderea minelor, ca lucrători pentru construirea caselor de lemn din coloniile miniere şi ca bocşeri pe Valea Galbenii şi pe Valea Popii, au fost uimiţi de asemănarea jienilor băştinaşi, ca ocupaţie (păstorit), limbă şi port cu ciobanii MARMOLANI din jurul muntelui MARMOLADA de la ei, situat în Alpii Dolamiţi şi i-au numit şi pe aceştia MARMOLANI.

Străinii care lucrau atunci la exploatarea cărbunelui, neînţelegându-i sensul şi sorgintea cuvântului, l-au preluat din gura italienilor ca drept etnonim al populaţiei locale de băştinaşi. Primii care au făcut acest lucru au fost chiar moţii şi moldovenii de la Iacobeni.

Funcţionarii maghiari care lucrau în administraţie au auzit şi ei termenul de la italieni, l-au luat întocmai şi l-au adăugat limbii lor ca „marmolany” la singular şi „marmolaniok” la plural. Muncitorii veniţi din Iacobenii Bucovinei şi moţii din părţile Abrudului şi Câmpenilor au „năşit” cuvântul, românizându-l în forma: momârlan, momârlancă, prin fenomenul fonetic de metateză.

De precizat faptul că şi baronii austrieci, fraţii Rotchift, Klein şi Speel care au venit tot în acea perioadă, în Valea Jiului, cunoşteau Tirolul cu numele păstorilor din zona Marmolada, aşa că le-au spus şi ei jienilor: MARMOLANEN.

Că termenul de momârlan îşi are originea în perioada începutului mineritului în Valea Jiului în anii 1840-1850 şi că provine de la italieni, nu aveam nici un dubiu. Acest lucru a fost susţinut cu argumente temeinice de către pr. Jura Marcu.

În anul 1937, Cic Petru (1835-1838) din satul Maleia, poreclit de către italienii cu care a lucrat de la o vârstă fragedă la mină, câteva decenii „Buca”, i-a relatat preotului Jura faptul că italienii au fost aceia care au introdus acest termen. El a fost o prezenţă vie în evenimentele locale de atunci şi a făcut peste ani „o transmisie şi o confirmare” în timp, de la faţa locului. Acest lucru l-a determinat pe preotul Jura să afirme în mod plastic şi convingător faptul că: „Ceea ce nu au reuşit cercetătorii, rezolvarea enigmei a venit de la un bătrân mălăian (locuitor al satului Maleia n.n.) pe nume Cic Petru, care a lucrat timp de câteva decenii cu italienii la mină, fiind o cronică vie a evenimentelor din Valea Jiului de atunci”.

Petru Blaj Dinvale, născut în anul 1951 în cătunul Boţoni (Petroşani), trăitor după absolvirea Facultăţii de Medicină de la Craiova, în oraşul Tecuci, aşa după cum am mai amintit, a valorificat povestirile şi informaţiile primite de la bunicii şi străbunicii săi, care mergeau până la începuturile mineritului pe meleagurile jiene. Toate acestea confirmă cele pe care le-am susţinut mai sus.

Bunicul său a trăit în perioada Primului Război Mondial aproximativ patru ani ca prizonier între marmolanii dolomiţi. Acesta povestea că „până şi ciocanul şi nicovala pentru bătut coasa îs ca ale noastre, iar toporâştea coasei are două picioare (mânere) ca la noi şi nu unul ca la regăţeni sau oşeni”.

Mi-aş fi dorit să ajung în Ladinia şi să văd la faţa locului asemănările dintre ciobanii MARMOLANI şi cei din Valea Jiului. Se ştie că belunezii mai sunt numiţi şi ladini după limba vorbită de ei „ladina”, limbă retoromanică.

Nu am reuşit să ajung acolo. Au ajuns în schimb reporterii revistei Formula As, în luna septembrie 2012, împreună cu directorul revistei, Sânziana Pop. Apreciaţii reporteri: Bogdan Lupescu, Ciprian Pop, Claudiu Târziu, Ciprian Rus şi Matei Florian au publicat multe materiale care privesc zona Munţilor Marmolada şi pe locuitorii de acolo numiţi marmolani.

În inima Dolomiţilor italieni există un munte ce se numeşte Valacia, iar cel mai înalt vârf al lui se numeşte Om (?!?). Sunt „case din lemn, vechi de sute de ani care ai putea jura că sunt româneşti”. Şi acolo printre locuitori se vorbeşte de luatul laptelui la vaci, despre strigoi. Şi ei au covată de lemn pentru spălat rufele duse la râu în coşuri, limpezite în apă şi bătute cu maiul. De necrezut, şi la ei morţii se îngropau în ogrăzile din spatele casei, până ce obiceiul a fost interzis de biserică. Şi ladinii aveau bocitoare, dădeau de pomană o găină neagră peste sicriu exact ca în satele de momârlani. Femeile sunt îmbrobodite cu baticuri legate sub bărbie iar bărbaţii poartă pălării munteneşti cu boruri scurte. Şi încă ceva. Ladinii fac nişte colăcei micuţi copţi în vatră, numiţi „piţărăi”.

Asemănările cu jienii, descrise de către reporterii revistei Formula As ar putea continua, dar mă voi opri aici, punând o altă întrebare, pe care sunt convins că şi-o pun şi cititorii:

– De unde toate aceste asemănări? Pe baza documentelor consultate şi a informaţiilor pe care le-am avut la îndemână, am încercat un răspuns.

În anii 1930, marele savant Nicolae Iorga, le-a cercetat locul, limba şi obiceiurile ladinilor din munţii Dolomiţi, aşa cum ne aminteşte şi Ciprian Rus „numindu-i ca cei mai buni fraţi ai noştri”. Nicolae Iorga sublinia şi faptul că ladinii sunt vorbitori ai unei limbi romane apropiată de limba română.

Se presupune că ladinii sunt urmaşii păstorilor proveniţi dinspre Răsăritul Europei „mereu pe creste de munte, cu oile şi vitele lor, ajunşi până în Alpi”. Matei Florin, care a discutat cu etnologul ladin Caesare Poppi, ne redă următoarele afirmaţii ale acestuia: „Păstorii au venit de undeva din Est. Nu ştiu exact de unde. Posibil de undeva din sudul Dunării, din Balcani sau chiar din CARPAŢI (subl. n.). Când au venit, nimeni nu poate spune cu exactitate, poate la începutul Europei, poate la începutul lumii”.

Posibil ca fenomenul să se fi întâmplat în urma unor vechi şi foarte de demult transhumanţe, în urma cărora condiţiile prielnice să le fi permis acestor „păstori din Carpaţi” aşezarea pe acele meleaguri păstrându-şi tradiţiile, limba, portul şi obiceiurile „luate cu ei”.

Adăugând acum şi faptul că studiile moderne de paleogenetică arată că italienii din nordul şi mai ales din nord-estul Italiei sunt înrudiţi genetic cu populaţia din arcul carpatic care a trăit în urmă cu 3000-5000 de ani, ne dă dreptul să stabilim o înrudire între aceste populaţii.

Studiul de paleogenetică realizat în Germania (între anii 2003-2006) de către profesorul Alexander Radowald şi dr. Georgeta Cordoş a dovedit că populaţia actuală a României este clar înrudită genetic cu populaţiile care au locuit pe teritoriul României în epoca bronzului şi a fierului, adică acum 2500-5000 de ani. Acest lucru pune în evidenţă fără tăgadă continuitatea poporului român pe aceste meleaguri, continuitatea dacilor, bineînţeles. Sunt lucruri care confirmă intuiţia din anii 1930 a marelui savant Nicolae Iorga.

Momârlanii şi dicţionarele. Din păcate, niciun dicţionar apărut până la ora actuală nu aminteşte de comunitatea momârlanilor din Valea Jiului, care este o realitate, şi nu dă o definiţie corectă termenului de momârlan. Ba chiar mai mult, definiţia pe care o găsim în toate dicţionarele este de-a dreptul jignitoare:

– momârlan, momârlani, s.m. – Om prost, bădăran (…)

În ultimii ani, am trimis Academiei Române materiale etnografice pentru reabilitarea semantică a termenului de momârlan, recunoaşterea existenţei comunităţii momârlanilor din Valea Jiului şi definirea corectă a acestor termeni.

Se impune separarea şi delimitarea celor doi termeni distincţi de momârlan şi de mârlan, considerând că atributele celui de-al doilea termen, prin extensie de sens au fost extinse şi asupra celui de momârlan, care nu are nicio legătură cu acesta.

Se pare că în urma insistenţelor şi a evidenţelor la zi, războiul a fost câştigat. Cu adresa nr. 611/31.08.2015 am primit de la Institutul de Lingvistică al Academiei Române „Iorgu Iordan – Al. Rosetti”, Bucureşti, sub semnătura d-lui acad. Marius Sala, directorul Institutului, o înştiinţare în care se menţionează faptul că în ediţiile următoare ale dicţionarelor, se va purcede la îndreptarea acestor lucruri.

Concluzii. Termenii de barabe şi momârlani au apărut aproximativ cam în aceeaşi perioadă, perioada de început a mineritului în Valea Jiului.

Termenul de barabe a fost adus pentru muncitorii străini de către moţii forestieri, care-şi spuneau, barabe atunci când plecau în ţară la muncile de exploatări forestiere, spunând că pleacă în bărăbie. Termenul a fost preluat şi atribuit tuturor străinilor care veniseră să lucreze în Valea Jiului.

Termenul de momârlan a fost adus şi introdus în deceniul V-VI al secolului al XIX-lea de către italienii beleunezi veniţi în Valea Jiului tot ca muncitori forestieri la bocşeriile care transformau lemnul în cărbune de lemn (mangal). Aceştia au fost uimiţi de asemănarea jienilor băştinaşi, ca ocupaţie, limbă şi port cu ciobanii MARMOLANI din zona muntelui MARMOLADA de la ei, din Alpii Dolomiţi şi le-au spus şi acestora MARMOLANI. Străinii care lucrau atunci la exploatarea cărbunelui neînţelegându-i sensul şi sorgintea cuvântului, l-au preluat din gura italienilor ca drept etnonim al populaţiei locale de băştinaşi. Apoi prin fenomenul fonetic de metateză, marmolanul de atunci a devenit momârlanul de azi.

La început atât termenul de barabă cât şi cel de momârlan au fost oarecum termeni de ciufală pentru cele două categorii de locuitori, dar cu timpul, au ajuns să fie acceptaţi ca o definire a celor două categorii de locuitori: băştinaşi şi străini.

 – Ioan Dan Bălan se întreabă dacă „ar purta momârlanii cu mândrie un nume dat de barabe?” contestând originea termenului. La această întrebare tendenţioasă răspunsul este la îndemâna oricărui trăitor de baştină de la sate. Când ţi se atribuie o poreclă nu te întreabă nimeni dacă o accepţi sau nu. În satele de momârlani, aproape fiecare are o poreclă, aceştia fiind cunoscuţi mai mult după propriul nume: Cafei, Căcău, Butoi, Polmac etc., pentru a mă opri doar la câteva. După o perioadă, acestea sunt cunoscute şi de purtătorii lor şi de voie de nevoie chiar însuşite.

 Momârlanii sunt o comunitate reprezentativă a Văii Jiului înglobând pe toţi locuitorii de vatră, crescători de animale „urmaşi ai dacilor” şi mai ales ai dacilor liberi, aşa cum le place acestora să se autodefinească. Sunt oameni harnici, ospitalieri, cu mult bun simţ, cu frica lui Dumnezeu şi cu o inteligenţă nativă remarcabilă. Îi întâlnim din extremul estic al Văii Jiului, cătunul Răscoala, situat la poalele munţilor Şureanu, până în extremul vestic de la Câmpu lui Neag, de la Dealu Babii până pe pantele Merişorului ce coboară spre Petros. Este Ţinutul momârlanilor, din Valea Jiului, loc numit în trecut şi Ţara Jiurilor.

Cât priveşte susţinerea momârlanilor că ei ar fi urmaşii dacilor şi în special al dacilor liberi, aş aduce pe scurt şi unele argumente.

1.Acoperirea capului. Momârlanii umblă în permanenţă cu capul acoperit. Se descoperă, în principiu, atunci când servesc masa, când poartă doliu, în special în cele trei zile care preced înmormântarea. Unii autori susţin că în vremurile mai îndepărtate, tinerii purtau chiar şi în biserică, la cununie, capul acoperit (Mircea Baron). Acest lucru ne-ar putea duce cu gândul la clasa nobiliară a dacilor – tarabostes (pileati) care purtau pe cap acea căciulă numită pilleum, spre deosebire de dacii de rând, comati (Pletoşii), care aveau capul descoperit şi pletele la vedere. Ar fi vorba de un instinct genetic, bine conservat în timp.

2.Statuile dacilor. Cele patru statui de daci de pe arcul lui Constantin (şi altele de la Roma) ni-i înfăţişează pe daci cu o ţinută demnă, având capul acoperit şi mâinile situate în faţă, având palma dreaptă aşezată peste încheietura mâinii stângi. Ori, în satul de altădată, când mergeai să pozezi un jian îţi spunea invariabil: stai să mă tomnesc. Aranjatul (tomnitul) consta în potrivirea faldurilor de la poala cămăşii în faţă pentru a da bine şi aşezarea mâinilor în faţă, aşa cum am amintit, exact ca la statuile antice. Este tot o conservare în timp a originii momâr-lanilor.