Remarcabilă personalitate a vieții culturale din municipiul Lupeni și din Valea Jiului, important membru al Asociației Culturale ”Iosif Tellmann”, talentat și apreciat pictor, poet, scriitor și jurnalist, Elisabeta Kocsik și-a luat rămas bun de la noi.

După o lungă și grea suferiță, pe care a dus-o cu stoicism, astăzi a venit și nedorita veste a trecerii sale într-o altă dimensiune.

Despărțirea Elisabetei Kocsik de această lume, lasă un gol imens în viața culturală a Văii Jiului. Nouă, celor care am cunoscut-o și am apreciat-o, ne rămân însă momentele plăcute petrecute în compania sa, ne rămâne întipărit în memorie optimismul și pofta ei de viață, chipul cald, senin și mereu zâmbitor ale Elisabetei. Așa cum ne rămân în bibliotecă și în suflet cuvintele sale alese, așternute în paginile cărților pe care le-a scris, poeziile ei sincere și sublime și articolele frumoase din experiența jurnalistică pe care a exersat-o inclusiv în paginile publicațiilor din grupul editorial Exclusiv. Ne rămân, de asemenea, pe simeze, în colecțiile de artă și în memorie, picturile ei fascinante, cu copaci majestuoși și flori în culori întotdeauna vii și impresionante, cu chipuri angelice și peisaje desprinse parcă dintr-un colț de Rai.

Și, dincolo de toate acestea, ne rămâne câte ceva din sufletul ei minunat, din care a dăruit, cu drag, fiecărui om pe care l-a cunoscut.

Elisabeta Kocsik a plecat să picteze îngeri ! Dar amintirea e rămâne veșnică în sufletele noastre. Dumnezeu să te odihnească în pace, Elisabeta Kocsik ! Rămas bun, bună prietenă Erzji !

Trupul nensuflețit al celei care a fost artistul plastic și omul de cultură Elisabeta Kocsik va fi depus astăzi la Capela din municipiul Lupeni, unde cei care au cunoscut-o și au apreciat-o îi pot aduce un ultim omagiu și vor putea transmite condoleanțe familiei îndoliate !

POTECA TIMPULUI  (versuri de Elisbeta Kocsik):

Cu tălpile desculțe am pornit pe poteca timpului.

Diminețile mi-au dăruit seninătatea lor, iar cerul picuri de rouă.

Oricât de greu, drumul străbătut de pași obosiți și uneori șovăielnici, mă poartă spre…

Râul își așterne valul îmbrățișându-mi gleznele cu brățări sclipind a verde frunză.

Îmi îmbrac trupul cu mătăsos veșmânt de pădure

Și împletesc cununi din curcubee de lumină.

În mersul lor, pașii dansează urcând piscuri sau coborând, uneori, stânci.

O zi, sau poate doar o noapte, atât și am trecut.

Cu vântul pe frunte, surâsul pe gene, o viață s-a scurs…

Desculțele-mi tălpi s-au oprit acum la poarta veșniciei.

Poezie din volumul ”Poezii alese” – Editura Sitech 2006.