Am fost iniţiatorul proiectului de hotărâre privind conferirea titlului, votat fără probleme de Consiliul Municipal. În expunerea de motive am invocat personalitatea pregnantă a fostului suveran, rolul pozitiv jucat de acesta în câştigarea celui de al Doilea Război Mondial, campania susţinută de subminare a dictaturii comuniste din anii de exil şi demersurile Majestăţii Sale pe plan extern, în vederea integrării României la Uniunea Europeană.

Mulţi m-au întrebat de ce am făcut acest lucru, după ce în decembrie 1991, în calitate de membru al Adunării Constituante, am votat o Consitutuţie republicană. Răspunsul a fost simplu. Din respect faţă de istorie. Regele Mihai I era o parte vie a istoriei noastre.

Mihai I este ultimul rege al dinastiei Hohenzollern. Nume exotic, occidental, răsădit conştient în România de politicieni responsabili, pentru a contribui la occidentalizarea ţării. Şi acest lucru s-a înfăptuit, în bună parte.

Carol I, prin relaţiile sale excepţionale cu ţarul Rusiei, dar şi cu celelalte monarhii europene, ridică România împotriva Turciei. După cinci secole de ocupaţie turcească, România devine regat independent. La Berlin, într-o conferinţă de pace condusă de Bismark, România lui Carol primeşte oficial independenţa, dar şi Dobrogea şi Gurile Dunării.

Şi mai spectaculoasă este performanţa Regelui Ferdinand Întregitorul, în Primul Război Mondial. Deşi rezultatele militare ale României (în ciuda eroismului dovedit de soldaţi) au fost slabe, prin acţiuni diplomatice (Casa Regală de la Bucureşti , prin conexiunile ei de sânge, a atras de partea noastră toate curţile regale europene, pe atunci cu mare putere de decizie!) România îşi rotunjeşte formidabil conturul! Este un succes istoric, legat organic de numele Regelui nostru.

Mihai I ajunge rege într-o perioadă grea, când un mare război plutea în aer, când mai toate ţările europene erau conduse, legal, de dictatori. Alianţa dintre Antonescu şi Hitler era deja încheiată. Regele Mihai I nu avea încă 20 de ani, când află de la radio (!) că România a atacat Uniunea Sovietică!

Asocierea cu Hitler a fost una nefericită, atât politic, cât şi militar. Petrolul românesc pune în mişcare uriaşa maşină germană a morţii. Sute de mii de români îşi dau viaţa în stepele înzăpezite ale Rusiei. Sacrificiu zadarnic. Prin efort comun, Marea Britanie, Statele Unite şi Uniunea Sovietică întorc soarta războiului. În vara anului 1944, fascismul este respins peste tot. Doar fanaticii lui Hitler mai sperau în victorie.

Înfrângerea Germaniei era deja iminentă. La 23 august 1944, Armata Roşie intrând deja în România, Regele îi cere lui Antonescu să rupă relaţiile cu Hitler şi să treacă de partea Aliaţilor. Cum Antonescu refuză, este arestat.

Şi azi există voci care îl acuză pe Rege de trădare! De fapt, aceste voci îşi trădează , fără să vrea, simpatiile prohitleriste! Prin trecerea de partea Aliaţilor, deşi a fost considerată stat înfrânt, România a beneficiat de un alt tratament, la Conferinţa de pace.

Evident, prin poziţia ei geografică, România a intrat în zona de influenţă sovietică. Se înşeală amarnic cine crede că acest lucru era evitabil, dacă luptam cot la cot cu Hitler până pe 9 Mai 1945.

Decizia Regelui a impresionat aliaţii! Mulţi consideră că momentul 23 August şi apoi atitudinea lui Petru Groza au fost decisive în realipirea Ardealului de Nord la România! Nu întâmplător Moscova îi acordă Regelui Ordinul „Pobeda”, cea mai înaltă distincţie militară a Uniunii Sovietice! Şi una din cele mai rare decoraţii din lume. A fost acordată în total la 17 mari conducători militari. Printre ei, Regele Mihai I, investit la 10 mai 1941 cu titlul de Mareşal al Armatei Române!

Doar cinci personalităţi străine au primit Ordinul „Pobeda”! Este vorba de conducători militari care au ajutat decisiv la Victorie. Ei sunt următorii: Dwight D. Eisenhower (SUA), Bernard Montgomery (Regatul Unit al Marii Britanii), Josip Broz Tito (Iugoslavia), Michał Rola-Żymierski (Polonia) şi Mihai I al României.

În aceste condiţii, trebuie să fii tare opac să consideri Ordinul „Pobeda” drept o dovadă de colaborare a Regelui cu stalinismul. Pentru actul de la 23 August, Preşedintele american Harry Truman i-a decernat în 1946 Regelui Mihai I „Legiunea de Merit” în cel mai înalt grad (comandor şef)! Acest aspect, evitat cu abilitate de detractorii Regelui, pune problema într-o cu totul altă lumină.

La fel de opac, dacă nu chiar prost, trebuie să fii pentru a susţine că Regele Mihai a abdicat de plăcere, pentru a primi trei mii de dolari bani de drum până în Elveţia. Comuniştii au avut vreme să împrăştie zvonuri, că Regele a plecat cu un tren plin cu aur şi tablouri! Nu e de mirare că, după 1989, neocomuniştii ajunşi la putere l-au întors de la Otopeni, pe motivul că nu avea viză de intrare în România! Ruşinos. După patruzeci de ani de exil…

Mi-am amintit de Rege, acum când criza de autoritate a conducătorilor români este mai mare ca oricând. Că un rege asta face. Coagulează unitatea unui popor în jurul unei personalităţi consacrate. Am crezut că vom reuşi acest lucru cu un Preşedinte! Dar nu a mers.

Preşedinţii rămân funcţionari vremelnici, aleşi prin vot popular. Ei sunt susţinuţi de milioane de oameni, dar alte milioane îi contestă vehement şi zgomotos. În loc să ajute la coeziunea naţională, preşedinţii (jucători politici) mai degrabă dezbină. România a avut Preşedinţi de cele mai diverse profesii: un cizmar, un inginer, un geolog, un comandant de vas, un profesor de liceu… Rezultatele au fost cele care le ştiţi.

Sigur, e prea târziu pentru a schimba forma de guvernământ. Vom continua să ne bălăcim şi să ne bălăcărim aşa mai departe. Pentru că aşa e democratic. Dar nu poţi să nu te gândeşti ce frumos e să ai un simbol peren, pe care să-l respecţi. Şi să-i asculţi glasul în momente de cumpănă. Japonezii nu au capitulat nici după a doua bombă atomică, aruncată de americani la Nagasaki. S-au predat abia după ce Statele Unite le-au garantat că nu se vor atinge de Împăratul lor!

Noi l-am abandonat urgent pe Mihai I, aşa cum am făcut cu mai toţi conducătorii importanţi, de la Decebal la Ceauşescu. Întrebat ce l-a durut mai profund la plecarea din ţară, Regele Mihai ne-a surprins! Garda de onoare! La gară, înainte de plecarea trenului regal, Regele a trecut prin faţa soldaţilor aliniaţi frumos pe peron. Numai că soldaţii stăteau cu spatele la Rege! Primiseră ordin să stea cu fundul către el! Şi cu faţa spre Răsărit…

Dar nici acum, când Regele a murit şi firul dinastiei s-a rupt, unii nu au loc de el. Continuă să-l denigreze. Să spună ce mari deservicii a adus ţării. Că dacă nu era Casa de Hohenzollern noi eram azi moţul Europei. Şi poate al întregii planete…

Iartă-ne, Majestate!

VALERIU BUTULESCU