Pe 17 martie este pomenit în calendarul creştin ortodox Cuviosul Alexie, omul lui Dumnezeu, fiind considerat făcător de minuni pe ape şi celebrat de pescari, la începutul anului piscicol. În calendarul popular românesc este cunoscută sărbătoarea numită Alexiile de la 17 martie, care era ținută de teama șerpilor și a șoarecilor. Sub numele creștin al sfântului s-au păstrat elemente ale unor vechi credințe și rituri magice, legate de venirea primăverii.

Părinții au dorit ca fiul lor să se căsătorească, prin urmare, i-au găsit la vârsta cuvenită o logodnică de neam împărătesc. În noaptea nunții, Alexie a fugit, în taină, pe o corabie care pleca în zori spre Laodiceea (Frigia, Asia Mică). A trăit necunoscut de nimeni, vreme de 17 ani la Edesa, în Siria.

În acest timp, părinții l-au căutat și au ajuns chiar până la biserica din Edesa, dar nu au știut că unul din săracii din pridvorul bisericii era chiar fiul lor. Simțindu-se în pericol de a fi descoperit, a hotărât să meargă la casa părinților săi, la Roma, ca un necunoscut. Tatăl său l-a primit ca pe un sărac oarecare și, nemaifiind cunoscut de nimeni, și-a petrecut viața înaintea porții casei în care se născuse.

Când a simțit că i se apropie sfârșitul, a cerut o bucată de hârtie pe care a scris cine este, dar și toată viața sa, consemnând unele taine știute numai de părinți, iar după ce a terminat de scris această scrisoare a trecut la Domnul, fiind găsit a doua zi de părinți și slujitorii casei.

Aceștia, au luat trupul Cuviosului Alexie și l-au îngropat pe muntele Aventin. Moaștele Sfântului au fost găsite în anul 1216. Astăzi, se păstrează într-o biserică din Roma, zidită în cinstea Sfântului Bonifaciu și a Sfântului Alexie.

Popular, Alexie este cunoscut ca fiind o reprezentare mitică sezonieră, patron al vieţuitoarelor care iernează sub pământ, în scorburi şi sub scoarţa copacilor, sub pietre sau în ape şi care a preluat numele şi data de celebrare a Cuviosului Alexie, din calendarul ortodox.

Alexie încălzeşte şi descuie pământul la 17 martie pentru a ieşi vietăţile care au iernat într-însul.

Alexie, omul lui Dumnezeu

După şase luni, la Ziua Crucii, sărbătoare celebrată la 14 septembrie, Alexie încuie pământul. Apariţia şi dispariţia vieţuitoarelor, când încuie şi descuie Alexie pământul, sunt marcate de două importante fenomene astronomice: echinocţiul de primăvară şi echinocţiul de toamnă. Astfel, sărbătorile populare de la 17 martie şi 14 septembrie funcţionau ca hotare calendaristice care delimitau anotimpurile de bază ale anului: vara şi iarna.

Există şi o legendă care spune că Dumnezeu, văzând că omul are mult de suferit de pe urma insectelor, le-a strâns pe toate în ziua de 14 septembrie şi le-a încuiat într-o lacră. Apoi l-a chemat pe Alexie, trimiţându-l să le arunce în apa mării. Ajuns pe malul mării, Alexie deschide, din curiozitate, lacra lui Dumnezeu. Instantaneu, gândacii, lăcustele, insectele se răspândesc pretutindeni, în apa mării, în nisip, pe ierburi, în copaci. De atunci, susţine tradiţia, „nu numai pământul, ci chiar şi apa mării e plină de tot felul de jigănii, gângănii şi gugulii. Iar pe Alexie pentru că nu ascultat de Dumnezeu, l-a transformat în cocostârc ca să adune, între 17 martie şi 14 septembrie, insectele împrăştiate.”

Este un timp al curăţeniei rituale, al luminii, al focurilor aprinse, un timp ce reactualizează în fiecare an adevărate scenarii mitice, cu suprapuneri şi influenţe atât din zona zoroastrismului cât şi a divinităţilor din panteonul greco-roman. La echinocţiul de primăvară, la fel ca şi la cel de toamnă, Calendarul Popular consemnează Ziua Şarpelui, cel care împarte anul în două anotimpuri, odată cu ritmul hibernării sale. Cele două zile ale şarpelui stau semnul unei străvechi zeităţi preistorice, considerată simbol al renaşterii ciclice a naturii, imaginea şarpelui muşcându-şi coada fiind una dintre cele mai cunoscute reprezentări a veşnicei reîntoarceri.

Începând din această zi, în satele din Câmpia Română, oile încetau să mai fie hrănite cu fân şi otavă, fiind scoase la iarbă verde, sărbătoare numită Lăsatul.

În preajma echinocţiului de primăvară, timpul era suficient de cald pentru ca insectele să „învieze”, reptilele să se „dezmorţească”, ştiuca să se „zbată în apă” anunţând perioada de reproducere, albinele să iasă din stupi în căutare de hrană. De aceea, sărbătoarea era numită local Ziua Şarpelui, Ziua Peştelui sau retezatul Stupilor. La Alexii se greblau şi se măturau ogrăzile, târlele şi oboarele, se aprindeau focuri prin grădini şi livezi, se ocoleau casele şi acareturile cu tămâie şi cârpă arsă pentru alungarea şerpilor şi insectelor, se legau tulpinile pomilor fructiferi cu paie să nu se caţere omizile pe crengi, se suna din clopoţei sau se făceau zgomote, bătând din fiare vechi, pentru a speria şerpii, şopârlele, salamandrele şi broaştele.

Aceste practici se efectuau în sudul ţării, când era echinocţiul de primăvară, conform calendarului iulian.

Anul Nou Piscicol este sărbătorit fie de Alexii (17 martie – Ziua Peştelui), fie de Sfântul Andrei Mrejarul la Blagoveştenie (25/26 martie). Ziua Peştelui este o veche sărbătoare tradiţională din Dobrogea, spun muzeografii tulceni, citându-l pe Gheorghe Mihalcea (lucrarea „Calendarul etnofolcloric al pescarilor români din Dobrogea“).

De Alexii, femeile nu aveau voie să toarcă, să ţese, să depene sau să folosească foarfecele, acul sau furca de tors. Era interzis a se aduce în casă lut şi surcele, iar dacă lutul era adus din timp, acum se înmuia cu apă şi se astupau cu el toate găurile şi fisurile de la sobă, crezându-se că, în felul acesta, se astupau şi ochii şarpelui, iar oamenii erau feriţi de muşcătura lui. Din această zi le era permis oamenilor să ucidă şarpele, atunci când acesta le ieşea în cale.

Alte reprezentări mitice asociate lui Alexie: Alexa Boje, considerat patron al vieţuitoarelor, care iernează sub pământ şi Alexe Caldu, sinonim cu Alexie şi Moş Alexă, care aleargă călare pe cal să întoarcă soarele furişat pe lângă sfinţi, la 9 martie, şi pe lângă Dochia, la 1 martie, spre tărâmurile de miazănoapte pentru a lăsa pământul fără căldură şi lumină. Când soarele ajunge în dreptul echinocţiului de primăvară încearcă, plictisit de drumul parcurs zilnic de la răsărit la apus, să fugă spre nord. Conform altor tradiţii, lumea este salvată de la pieire nu de Alexe Caldu, care este bătrân şi nu mai poate prinde din urmă soarele, ci de zeul tânăr cabalin, Sântoaderul cel Mare.

Semnificațiile numelui Alexe

a apăra, a ajuta, om, omul care ajută, a proteja, protectorul omenirii, apărătorul

Despre numele Alexe

Numele de băiat Alexe este de origine greacă și are semnificația de a apăra. Numele de Alexe este redat în latină prin Alexius și este purtat în primele secole ale erei noastre de câțiva martiri. Devine nume creștin și calendaristic, râspândindu-se astfel în Europa și se bucura de o mare popularitate în Imperiul bizantin, în Franța medievală.

Numele Alexie și Alexia sunt derivate ale numelor Alexandru și Alexandra și provin de la grecescul „Alexandros” care înseamnă „protector, apărător al oamenilor, viteazul care apără”. Există și alte variante precum Alexe, Alexianu, Alex, Alexei, Alexa, Alexi, Alexandrina, Lexi, Alessia.
Celebrități cu aceste nume: Alexei Tolstoi, Alexei Yagudin, Alexis de Tocqueville (istoric francez), Alexandriana Halic, Alexia Portal (actrita franceza), Printesa Alexia a Greciei, Printesa Alexia a Olandei.

Vechii greci foloseau numele personale Alexas, Alexias, Alexis, Alexios frecvent, ele provenind de la cuvântul alexo – a apăra.

Tradiții și obiceiuri de Alexii

Alexie din calendarul popular, serbat în ziua de 17 martie, este considerat a fi patronul tuturor viețuitoarelor care au hibernat în subteran (reptilele, mai ales) sau au stat ascunse sub coaja copacilor (insectele, numite gujulii) si care se trezesc, acum, la viață.

SFÂNTUL ALEXIE din calendarul popular, serbat pe 17 martie, este considerat a fi patronul tuturor vieţuitoarelor care au hibernat în subteran (reptilele, mai ales) sau au stat ascunse sub coaja copacilor (insectele, numite gujulii) şi care se trezesc, acum, la viaţă.

Sărbătoarea cunoscută sub numele de ALEXII face parte din același ciclu ritualic de înnoire a timpului calendaristic, în prag de primăvara.

Atmosfera satelor și spațiul din jurul gospodăriilor sunt purificate, acum, prin fumigații și zgomote de întimidare. Dis – de – dimineață, în grădini se aprind focuri ritualice, în care sunt puse să ardă fructele sfințite la Ziua Crucii (14 septembrie). Tinerii săreau, altă dată, peste focurile făcute din frunzele strânse cu o zi înainte și cocenii adunați de prin grădini, în credința că vor fi feriți de boli pe întreg parcursul anului și, de asemenea, ca vor fi feriți de pureci.

Focurile aprinse în zorii acestei zile prin livezi sau prin grădinile caselor aveau și o semnificație fertilizatoare, ziua fiind un important moment în calendarul pomicol tradițional.

Femeile obișnuiau să ia cărbuni din focul aprins, în castroane sau căni, și să afume, pe rând, fiecare arbore fructifer din livadă, înconjurând și gospodaria de trei ori. De asemenea, se considera că spiritele malefice din natură, precum și toate jivinele (insecte, reptile, rozătoare) cuibărite în jurul casei în timpul iernii, puteau să fie îndepărtate cu ajutorul zgomotelor făcute prin baterea în diferite obiecte metalice.

Preventiv, pentru îndepărtarea vietăților dăunătoare, femeile obișnuiau să facă un amestec din făină de porumb și apă pe care îl puneau la cele patru colțuri ale hotarului proprietății fiecărei gospodării.
În unele sate, ALEXIILE erau cunoscute și sub denumirea de ZIUA ȘARPELUI, deoarece se considera că în această zi șerpii ies din pământul în care au hibernat timp de 6 luni (de la 14 septembrie pâna lă 17 martie).

În Ziua Şarpelui, ţăranii n-au voie să-l omoare şi nici să-i spună pe nume. În schimb, îl descântă şi respectă nenumărate interdicţii: nu ating obiecte ale căror forme amintesc de a sa, nu taie lemne, nu torc, nu ţes, nu folosesc foarfecele sau acul. În satele noastre, şarpele pendulează între ipostaza de antropofag, prezent în blestemele de mamă, colindele şi baladele fantastice (“…dar nu-i para focului,/ că-s ochiuţii şarpelui./ şade-n drum încolăcit/ şi mănâncă un voinic…”) şi cea de animal totem sau strămoş mitic (“şerpe este la toata casa; unde este şerpe, e noroc la casă, merge bine şi nici un rău, nici un farmec nu se apropie. Dar să ferească Dumnezeu să-l omori, că îndată moare unul din gospodari. Acela se cheamă şerpe de Casă”).

Această credință impunea interdicții specifice de muncă. În mod special, femeile nu aveau voie să toarcă, sa țese, să depene sau să folosească foarfecele, acul sau furca de tors.

Era interzis, de asemenea, a se aduce în casă lut și surcele, iar dacă lutul era adus din timp, acum se înmuia cu apă și se astupau cu el toate găurile și fisurile de la sobă, crezându-se că, în felul acesta, se astupau și ochii șarpelui iar oamenii erau feriți de mușcătura lui. Din această zi le era permis oamenilor să ucidă șarpele, atunci când acesta le ieșea în cale.

sursa: evenimentezilnice.blogspot.com