În anul 2008 aflându-mă împreună cu prietenul ing. Mitu Răscolean la Festivalul „Sus pe Muntele din Jina” am stat de vorbă cu un grup mare de oieri de vârsta a doua şi poate chiar a treia, originari din Poiana sau din Jina, care adunaţi la o masă se cinsteau cu câte o bere rece pentru a-şi potoli setea din acea zi toridă de sfârşit de iulie şi totodată, desigur, pentru a mai sporovăi vrute şi nevrute din viaţa lor de oieri. Îmi amintesc dintre ei de Ghiorghioni Dumitru, Ghişe Ion, Vingărzan Constantin, Şufană Ion.

De la aceştia, am aflat că un jian pe nume Pătru, stabilit în urmă cu peste 100 de ani în Poiana Sibiului unde s-a căsătorit cu localnica Marina, căreia poenarii i-au spus Marina Jianului, a „umplut” Poiana de jieni devenind, totodată, un om prosper în urma creşterii ovinelor, ocupaţie căreia i s-a dedicat, căci o cunoştea bine.

Nimeni nu mi-a putut spune mai multe despre acest jian, dar ce-i drept nici eu n-am prezentat un interes deosebit, aşa că informaţia, pentru mine, a rămas doar în faza de „stocate” pe un culoar de aşteptare.

Nici în estul Văii Jiului de unde era originar acest Pătru, pentru moment nu am găsit pe nimeni să-mi dea date în plus. Am bănuit, doar că acesta ar putea să fie originar din cele mai estice sate ale Văii Jiului: Răscoala, Tirici sau Cimpa, sate din care oierii se întâlneau vară de vară cu poenarii la ciobănit în munţii Sebeşului. Din satele respective, pe cărări de munte se ajungea uşor în Măgura, Vârfu’ lu Pătru, Şureanu de unde se putea trece la Sebeş ori la Sibiu. Era cunoscut în vremurile vechi acel „drum al sării” sau „calea sării” prin care jienii din estul Văii Jiului ajungeau cu caii legaţi unul de altul în „şir indian” până la Ocna Sibiului pentru a aduce în desagi drob de sare trebuincios animalelor şi gospodăriilor.

De la Bălănesc Ilie zis Nicu¹ din satul Birăoni am primit ulterior, cu totul întâmplător, date despre un fel de bunic al său, sau mai bine spus, un frate al bunicului Gheorghe, zis George care ar fi plecat de pe meleagurile jiene spre poenari, în împrejurimi vitrege pentru el, dar nu mă gândeam atunci că acest George ar putea să fie Pătru despre care îmi vorbiseră ciobanii poenari.

În ziua de 05.06.2018 am întâlnit o postare interesantă şi totodată incitantă pe F.B. a domnului Iovan Dumitru² care prezenta o fotografie cu explicaţia: „Ală din Petrila, de-a umplut Poiana de jieni (…) ai jianului din Poiana, cu numele de familie Dioane”.

Fotografia era interesantă şi mi-a atras atenţia. Pătru, un bărbat robust, bine clădit, şedea pe un scaun şi era îmbrăcat în tradiţionalul costum săliştenesc, care aşa după cum susţinea şi prof. univ. Dr. Ilie Moise³ stă la originea costumului nostru naţional. Poartă o mustaţă stufoasă şi plete lungi secţionate cu foarfeca rotunjit sub urechi Marina, consoarta sa, mai scundă, plinuţă, îmbrăcată în acelaşi gen de costum tradiţional stă în picioare.

În acel moment am început să fac legătura între jianul George Dioane şi Pătru Dioane – „poienarul”. În anul 2019 mi-a apărut cartea „Petrila vatră de istorie şi tradiţie românească”⁴, în care am prezentat fotografia postată de dl. Ivan Dumitru precum şi scurtele dar esenţialele sale explicaţii. Văzând acest lucru în cartea apărută, ing. Petru Bălănesc⁵, făcând legătura cu tot ceea ce auzise de la tatăl său Bălănesc Ilie zis Nicu, şi de la alţi bătrâni din sat, dispărute deja, m-a contactat la începutul lunii decembrie 2019 pentru a-mi relata ceea ce ştia, legat de acest subiect. Aşa s-a născut povestea interesantă ce va urma.

NEAMURILE. Dione, cel plecat la Poiana, a fost frate cu străbunicul lui Bălănesc Petru. În familia lui Codrean Dan din satul Birăoni (aparţinând de localitatea Cimpa), născut probabil în anul 1835 (?) se nasc şase copii, fete şi băieţi. Cei mai importanţi pentru subiectul nostru sunt:

-DIOANE ION (1862-1944) căsătorit Cu DIOANE SOLONIE CODREAN (1862-1954) tot din satul Birăoni.

-DIOANE GHEORGHE, căruia i s-a spus George. Acesta era cam cu trei sau patru ani mai mare decât fratele său Ion. Deci ar fi fost născut în anul 1858 sau 1859.

Ceilalţi fraţi şi surori ai celor doi în număr de patru sunt încă neidentificaţi.

Toţi fraţii, născuţi Dioane, au luat încă înainte de vârsta majoratului numele de Codrean, mai puţin George care a rămas în continuare la ce de Dioane, fără a putea să precizăm cauza.

Familia făcea parte din familiile înstărite  de ţărani din satul Birăoni, ocupându-se de creşterea animalelor.

Dioane Ion a avut o fiică – SUSANA CODREAN (1895-1983), căsătorită cu BĂLĂNESC ION al lui MĂNĂILĂ (1882-1945). Aceştia, printre alţi fii şi fiice, l-au avut fiu pe BĂLĂNESC ILIE zis NICU (1934-2018), despre care am mai amintit. S-a căsătorit cu EMILIA BOLOG (1936-2014) din satul Răscoala.

Ei sunt părinţii inginerului BĂLĂNESC PETRU, născut în anul 1969, căsătorit cu ADINA STAN, cu obârșii la Poiana Sibiului, născută în anul 1976, asistent medical. Petru a mai avut două surori: ANA MARIA căsătorită cu NELU BÂTCAN în satul Burdeşti şi MARIA căsătorită cu GRECEA NICOLAE, decedat. Au locuit în Lonea.

DIOANE GHEORGHE, zis GEORGE. Spre deosebire de ceilalţi cinci fraţi şi surori ai lui care au luat numele de CODREAN înainte de majorat, de la mamă, George a rămas la cel de DIOANE.

Ca mulţi tineri din estul Văii Jiului, la vremea respectivă, George a refuzat să se supună împăratului şi să cătănească în armata austro-ungară. Aceşti tineri nu făceau acest lucru din laşitate ci din patriotism românesc şi o să vă ilustrez acest lucru cu un exemplu care îmi vine acum în minte, făcând o mică degresiune.

Tânărul ILIE BĂLĂNESC (1894-1965), din satul Cimpa, atunci când a început Prima Bătaie Mondială în anul 1914, pentru a nu se înrola în armata austro-ungară, împreună cu mai mulţi feciori din sat, a trecut munţii Parâng în regatul României împreună cu un prieten a lu’ Preotescu şi a lucrat ca argat la un boier, amândoi fiind apreciaţi ca oameni harnici, serioşi şi cinstiţi. În anul 1916, când Regatul României a intrat în război, au plecat de la boier şi s-au înrolat în armata română ca voluntari, deşi boierul a încercat să-i reţină în continuare pe moşia lui (şi chiar putea face acest lucru). Ilie Bălănesc a participat la luptele de la Oituz şi Mărăşeşti, a fost rănit la un picior rămânând cu un defect locomotor pentru restul vieţii. Prietenul şi vecinul lui, al lui Preotescu, şi-a dat sângele pe câmpul de luptă pentru Patrie.

În anul 1941, fiind un bun gospodar a fost ales primar al comunei Petrila⁶.

Aproximativ cam aşa au stat lucrurile şi cu George Dioane. Se pare că a ajuns într-o cazarmă din Viena aşa cum se obişnuia în vremurile acelea (1877-1878), „ademenit” cu arcanul. Nu a ezitat şi a dezertat, intrând în urmărirea „jandarilor cu peană de cocoş la şapcă”. A stat fugar, o vreme, la colibele subalpine ale familiei sale din Fătăciuni, situate pe plaiul Birăonilor înainte de a ajunge în muntele Muncelul Birăonilor unde oierii din acest sat îşi vărau oile.

A stat ascuns o bună bucată de vreme, dar „binevoitori” se găseau şi atunci ca şi acum. A fost denunţat jandarilor. În acest moment de cotitură în viaţa sa când a trebuit să ia hotărâri rapide şi cruciale, se afla doar cu fratele său Ion la coliba familiei lor, a Codrenilor din Fătăciuni unde îngrijeau animalele familiei: oi, vaci, cai. Într-un amurg ce mai permitea doar anevoie să distingi la distanţă ceva, lătratul puternic „a om” al câinilor, a scos zona Fătăciunilor din amorţeala iernii ce se instala. Câinii lătrau repezit şi îndârjit a om, lătrat pe care păstorii îl cunosc bine. La „fântâna cu lespezi” situată mai jos de colibă, în pantă, George a zărit mişcându-se siluetele unor „jandari”, trei, poate patru, poate mai mulţi, nu a putut să-şi dea seama. Câinii i-au încurcat un timp, ţinându-i arestuiţi minute bune, timp în care George a luat un cojoc pe spate şi s-a retras mai sus de colibă în desişul pădurii de fagi de unde putea ţine sub control coliba, nu o vedea dar auzea totul.

Scăpaţi de strânsoarea câinilor, jandarii cu pene de cocoş la şapcă şi-au făcut apariţia la colibă unde l-au găsit doar pe Ion, un băieţandru de vreo 17 ani. Au început imediat o „anchetă” cu întrebări despre George, interesându-i locul unde se află ascuns. Cum Ion a refuzat până la sfârşit să-şi divulge fratele, a fost chinuit şi schingiuit o noapte întreagă. Răcnetele de durere erau atât de puternice, încât în câteva rânduri, George era pe punctul de a ceda psihic, auzindu-le şi a se preda pentru a curma suferinţa fratelui. A luat în calcul toate variantele posibile. Era un tip solid, bine clădit, puternic, ar fi ţinut piept uşor celor doi sau trei agresori, dar aceştia aveau de partea lor armele. Dacă s-ar fi predat, aceiaşi bătaie ar fi încasat amândoi fraţii. A rezistat. Câtă cruzime în sufletul acestor indivizi pe care nu-i putem numi oameni, să tortureze o noapte întreagă un copilandru de 17 ani.

Când s-a crăpat de ziuă, totul s-a liniştit la colibă, probabil „bătăuşii” obosiseră. Se mai auzeau din când în când gemetele lui Ion. Jandarmii au plecat conduşi de câinii care i-au luat în primire de la uşa colibei însoţindu-i până nu li s-a mai auzit lătratul, probabil să fie siguri că vor pleca fără întoarcere.

George şi-a găsit în colibă frăţiorul care abia se mai ţinea pe picioare. L-a oblojit cum s-a priceput, i-a legat rănile cu pânza ruptă dintr-o cămaşă veche, apoi a luat un cojoc mai uşurel, un mălai copt în ţăst într-o straiţă, boata şi o securice şi a trecut munţii la poienari, poienarii fiind locuitori din Poiana Sibiului, care aveau mii de oi aproape pe fiecare familie şi oricând erau dispuşi să angajeze ciobani care mergeau vara cu oile la munte iar începând de toamna şi până primăvara, în transhumanţă.

Datorită coabitării pe durata verii în munţii Parâng, Sureanu, Lotru a poenarilor cu jienii, mulţi dintre ciobani se cunoşteau destul de bine. Mai mult, se cunoşteau şi de la vestita nedeie din Poiana Muierii, atestată documentar în anul 1484. În urmă cu câteva zile mi-a căzut în mână cartea intitulată „Poiana Sibiului” în care am găsit un lucru foarte interesant la definiţia nedeii în glosar: „nedeie; petrecere populară de origine pastorală organizată la 24 iunie pe muntele Poiana Muierii.”⁷ Pentru poienari, nedeia ca definiţie se identifica, cu cea din Poiana Muierii din ziua de Sânziene.

De altfel, „Prezenţa oierilor petrileni, alături de ciobanii din Mărginimea Sibiului în munţii Şureanu este atestată documentar încă de la începutul secolului al XV-lea când Mihal I, fiul lui Mircea cel Bătrân, confirmă la 5 iunie 1418 privilegiul pe care-l dăduse părintele său (care a domnit în perioada 23 sept. 1386 – 31 ianuarie 1418) cu privire la dreptul românilor de peste munte să-şi pască turmele pe munţii şi câmpiile ţării sale”⁸.

Datorită dezvoltării oieritului în perioada interbelică în România (Locul trei în Europa privind numărul de capete, după Anglia şi Spania) s-a impus de la sine şi o organizare a oierilor din punct de vedere profesional. Întâia reuniune a oierilor a luat fiinţă în anul 1924 la Poiana Sibiului, preşedinte fiind ales Nicolae Munteanu. După ea s-au înfiinţat reuniuni pe aceleaşi baze şi cu acelaşi scop în comunele Jina, Tilişca, Răşinari, Râul Sadului, Sadu şi în majoritatea judeţelor din ţară.

Toate reuniunile de oieri cu peste 2000 de delegaţi din toată ţara s-au întâlnit la 21 noiembrie 1935 la Sibiu şi au hotărât gruparea oierilor într-o organizaţie pe ţară, luând naştere „Uniunea oierilor” din întreaga ţară, care l-a ales preşedinte pe Nicolae Munteanu.

Uniunea oierilor dispunea de o publicaţie lunară intitulată „Stâna” şi de banca „Mielul” care a funcţionat în capitala neoficială a oieritului românesc: Poiana Sibiului⁹.

Poiana Sibiului a fost cunoscută ca un centru al oieritului şi înainte de anul 1900. Iată de ce, toţi cei din valea Jiului de profesie crescători de animale, care voiau să li se piardă urma pentru nesupunerea de a cătăni în armata împăratului se refugiau ca păstori la Poiana, Sălişte. Nu era de neglijat nici faptul că se cunoşteau unii cu alţii ciobănind în munţii Parâng. De aceea şi Dioane Pătru cum va fi cunoscut în Poiana, urmărit ca Gheorghe (George) şi-a căutat adăpost tot la Poiana, un adăpost pentru el, nu scurt ci de o viaţă.

După un timp s-a căsătorit cu Marina, pe care nu ştim dacă o cunoscuse anterior în munţi, sau a cunoscut-o doar de la Poiana. Poienarii i-au spus acesteia „Marina Jianului”.

După informaţiile pe care le avem, s-ar fi cununat la „brad”, literal, adică în vârful muntelui, cum obişnuiau în acele vremuri păstorii „spovedania la brad” sau „cununia la brad”.

Pătru era un bărbat voinic, înalt, bine clădit, lat în spete cu o înfăţişare tipică de jian, păr cu plete până sub urechi, retezate rotund, jur împrejur, cu cărare pe mijlocul capului, în faţă, cu o mustaţă stufoasă.

Marina, în schimb era mai mică de statură, sau poate de statură normală, dar părea mică faţă de statura bărbatului. Oricum, la joc, la învârtita jienească nu ajungea să-şi aşeze palmele pe umerii lui Pătru, ci îl ţinea de brâul din piele. Cei doi au avut mulţi copii şi în special fete, care căsătorindu-se s-au împrăştiat prin toată Poiana.

Pătru a început ca cioban cu sâmbrie fiind plătit anual pentru serviciile lui cu un număr convenit de oi. După vreo 40 de ani de trudă la munte vara, şi în transhumanţă iarna până în îndepărtata Dobroge a ajuns un om respectabil, cu o turmă de oi frumuşică şi o stare materială pe măsură. Nu s-a mai întors definitiv pe locurile natale, dar a ţinut legătura cu fratele Ion pe care l-a vizitat după Primul Război Mondial, de vreo două trei ori, între anii 1920-1930. A venit singur, fără nimeni din familie. La una din vizite se pare că i-ar fi dat lui Ion 10-15 mioare.

Când a fost dat decretul de abolire a pedepsei pentru dezertare din armata austro-ungară, după Marea Unire din 1 decembrie 1918, a fost înştiinţat de acest lucru de fratele Ion şi a mers la Sibiu să-şi facă şi el acte în regulă. Acolo ce să vezi, a fost reţinut. Nu putea crede că fratele lui Ion care a răbdat bătăi crunte şi nu l-a vândut, să-l păcălească acum. La câteva zile, după clarificarea situaţiei sale în urma decretului, a fost pus pe liber, cu acte în regulă.

Ing. Petru Bălănesc îmi spunea că în urmă cu vreo zece ani a întâlnit un strănepot al lui Pătru de la Poiana, dar poveştile lor erau oarecum diferite. Pentru jieni era vorba de Dioane (Codreanu) George aşa cum l-au cunoscut cei din generaţia lui, dispăruţi demult iar pentru poienari era Dioane Pătru, oier şi gospodar de funte din Poiana care şi-a petrecut o bună parte din viaţă în transhumanţă cu oile în Dobrogea.

Cam asta a fost odiseea lui Pătru Jianu care a „umplut” Poiana de jieni împreună cu soţia sa Marina Jianului, privită mai mult dinspre latura jiană a obârşiei acestuia. Poate vom avea posibilitatea să stăm de vorbă la Poiana cu unii din urmaşii celor doi şi atunci vom întregi povestea lor. Deocamdată nu ştim nici anul decesului său.

În ziua de 15 decembrie am „discutat” puţin pe F.B. cu dl. Iovan Dumitru care îmi spunea că: „Şi acum descendenţii lui Pătru şi Marina sunt porecliţi de-ai jianului. Neamul jienilor din Poiana este un neam prolific şi respectat, este considerat chiar de frunte”. ^*10

Asta nu este de mirare, căci provine dintr-o familie de frunte din estul Văii Jiului care nu a plecat de prăpădit ci datorită unui crez patriotic al său, de bun român care nu a acceptat să cătănească sub alt steag, decât cel românesc.

Deşi, azi, numărul celor care mai citesc o carte s-a împuţinat, mi-am dat seama abia recent că ceea ce am făcut până acum a meritat efortul, nu a fost în zadar. Am avut privilegiul de a prinde în viaţă două sau trei generaţii din bătrânii satelor care cunoşteau multe lucruri nenotate nicăire decât în memoria colectivă şi mai ales în cea individuală şi odată dispăruţi, dispăreau pentru totdeauna şi aceste istorisiri. Acum poate nu este apreciat acest lucru dar sigur va fi apreciat peste câţiva ani.

Despre Dioane Jianul se ştiu multe lucruri la Poiana, unde are mulţi descendenţi, dar nu se ştie mai nimic în locurile lui de origine. Cel care deţinea acest tezaur informativ Ilie Bălănesc zis Nicu a dispărut şi dacă fiul acestuia ing. Petru Bălănesc, nu ar fi copilărit tot la ţară ascultând poveştile tatălui său la gura sobei despre străbunicul de frate al său şi familia sa, şi, dacă nu i-ar fi plăcut acest lucru şi în plus având şi harul de a reda cu meticulozitate totul despre Dioane, acesta ar fi fost îngropat în neant, ar fi dispărut fără urmă un capitol al istoriei locale, păstrat doar oral.

Note

1.Bălănesc Ilie zis Nicu (1934-2017), născut în satul Birăoni, gospodar şi oier de frunte al satului. Ani buni a fost şef de strungă în Muncelul Birăonilor. Fără informaţiile primite de la el de-a lungul documentărilor, cărţile mele ar fi fost mai sărace.

2.Iovan Dumitru, originar din Poiana Sibiului, lucrează la Termocentrala Mintia şi locuieşte în Deva. Este pasionat de istoria şi tradiţiile satului natal. A creat pe F.B. conturile „Poiana Sibiului – Satul Vlaşinilor” şi „Vadul Poenarilor”.

3.Prof. univ. dr. Ilie Moise, născut la Cut, jud. Alba, în anul 1948, doctor în filologie, laureat al premiului ETHNOS pentru cercetare (1999), profesor de etnologie la Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu, şef sector etnologie (din 1990) la „Institutul de cercetări socio-umane Sibiu” al Academiei Române.

4.Dumitru Gălăţan-Jieţ: Petrila vatră de istorie şi tradiţie românească, ed. Măiastra, Tg. Jiu, 2019. Este o carte pe care petrilenii au aşteptat-o mai bine de 50 de ani, dup mai multe încercări eşuate ale unor autori.

5.Ing. Bălănesc Petru, născut în anul 1969 în satul Birăoni, director E.M. Lonea între anii 2009-2012, fiul lui Bălănesc Ilie zis Nicu, dotat cu un simţ narativ deosebit.

6.Dumitru Gălăţan-Jieţ, Petrileni de vază, editura Confluenţe, 2010, pag. 23-29.

7.Constantin Şerb – Poaiana Sibiului, monografie, editura Capriccio, Piatra Neamţ, 2012, pag. 190. Carte pe care a avut bunăvoinţa să mi-o trimită dl. Ivan Dumitru op. cit.

8.Dumitru Gălăţan-Jieţ, Tiberiu Svoboda – Petrila în oglinda timpului, ediţia a II-a, editura Măiastra, Tg. Jiu, 2011, pag. 23.

9.Dumitru Gălăţan-Jieţ, Păstoritul din valea Jiului ieri şi azi, editura Măiastra, Tg. Jiu, 2014.

10. Iovan Dumitra, op.cit.

Documentar realizat de dr. DUMITRU GĂLĂȚAN JIEȚ