Numele celor mai multe destinaţii naturale vin din folclor, iar Hoanca Apei este un exemplu perfect: „hoancă”, adică afundătură între coline, este numele unei peşteri excepţionale ca valoare speologică.

Peştera Hoanca Apei este, practic, încă unul din acele locuri ale Apusenilor, despre care speologii au ce povesti. Se găseşte în drumul care duce spre Gheţarul Vârtop, nu departe de pârâu, la capătul unei poteci rupte parcă din basme.

Pe hartă, Hoanca Apei apare în sud-estul Munţilor Bihor, la cota 820, pe teritoriul Parcului Natural Apuseni, aproape de Avenul de la Tău, Gheţarul Scărişoara şi Pojarul Poliţei. Accesul porneşte din Gârda de Sus, de unde continui 6,5 km pe DC 132, apoi pe un drum forestier până în satul Hodobana, iar de aici pe o potecă spre aven. Limitele rezervaţiei se continuă mult spre nord-vest, alcătuind întinsul şi, mai ales, vestitul Platou Padiş. Este singura peşteră din România în care există un izvor carstic intermitent. Ceea ce e remarcabil, având în vedere că în ţară se găsesc nu mai puţin de 900 de peşteri.

Al doilea motiv este că întreaga rezervaţie e clasificată drept o peşteră de valoare excepţională, reprezentativă pentru patrimoniul speologic internaţional. Descoperită abia în 1980, de către exploratorii Liviu Vălenaş şi Adrian Jurkiewicz, Hoanca Apei se impune pe harta Parcului Natural Apuseni în primul rând prin interiorul său exuberant. E faimoasă şi pentru urmele de viaţă animală ce le deţine, fiind un adevărat muzeu al ursului de peşteră. Are o lungime totală de 1.839 m.

 ”(…) Înaintăm prin decolmatare 5 metri, Liviu vrea să renunţăm, eu îl încurajez şi în momentul de linişte ce urmează se aude clar ecoul unor picături de apă ce cad dintr-un tavan situat undeva în întuneric. Se pare că avem ceva noroc, munca brută se termină şi pătrundem într-o săliţă de dimensiuni reduse. Săpăm 30 m canal târându-ne printr-un nisip umed, dar îmbietor faţă de alte târâşuri şi iată-ne de data aceasta într-o sală mai mare şi frumos ornamentată cu formaţiuni de calcit şi montmilch.

Totul din jurul nostru este neatins. Aproape alergăm şi trecem de un lac nu prea adânc plin de cristale de calcit în formare şi ajungem din nou într-o sală. Surprizele se ţin lanţ, apar primele oase de Ursus Spelaeus şi dormitoarele aferente sub forma unor gropi de urs circulare cu diametrul de 2 metri. Acestea servea probabil ca loc de odihnă sau de gestaţie pentru mamiferele ce populau cândva peştera. (…)

Căutăm laterala, explorăm în continuare şi la un moment dat aud din nou activul. Facem linişte, dar activul nu se mai aude. Cuprinşi de nelinişte avansăm spre zgomotul care când se aude, când nu se aude şi din nou surpriză: un izvor cu caracter intermitent cu o perioadă de curgere de circa 28-30 sec. şi o perioadă aproape seacă de 15-17 sec. Se pare (în urma recensământului făcut pe loc), că e singurul de acest gen de la noi din ţară (…) Trecem de cimitirul urşilor căzuţi în capcană, depăşim cartând mici cascade, găsim o nouă laterală pe dreapta, explorăm ceva din ea şi hotărâm retragerea”, astfel descrie Adrian Jurkiewicz peştera într-un text publicat în 1982, în Buletinul Speologic.

Speologii susţin în text că au descoperit o veritabilă capcană pentru urşi, respectiv un fel de tobogan pe care alunecau înăuntru şi nu mai puteau ieşi. Astfel se explică zgârieturile descoperite de speologi pe pereţii peşterii.

ziarulunirea.ro