Nicicând nu m-a nins cu atâta zestreCu fulgi de foc, pictați pe la ferestre
Dar unul avea chip de sărbătoare
Purtând cu el o gingașă scrisoare
Și când l-am prins în mâini, ca pe-o minune
S-a și topit, scriindu-ți al TĂU nume
Iar vântul cânta de tine și de dor
Ca o orchestră albă, fără dirijor
Și-o creangă de brad albă, cobora lin
Era chiar mâna TA, inel și destin
Iar Luna albă toți norii-i săruta
Era dulcea-ti gură, era gura TA
Și cerul alb, de vis, se tot legăna
Dar nu era el, era fruntea ta
Și vuietul ce mângâia albe zări
Era chiar glasul TĂU, fulg din depărtări
Iar vulturul ce tot mă-nconjura
Pe-un alb curat, era chiar inima TA
Și cei doi fulgi ce s-au îmbrățișat
Erau ecoul alb, al nostru sărutat
Iar în pădurea ce frunza-și scutura
Au răsărit zâmbind, poieni albe de nea
Pe fulgul alb, căzut dintr-un ecou
O stea s-a aprins, era chiar chipul TĂU
A nins cu atâta zestre, nins peste nins
Și-n fulgii noștri albi, un foc s-a aprins !
