Februarie sau Făurar este a doua lună a anului în calendarul Gregorian. Denumirea ei populară este legată de meșterii fauri, lucrători ai fierului, sau fierarii, care pregătesc uneltele de muncă, ascut sau confecționează fiarele sau cuțitele de plug înainte de începerea lucrărilor agricole de primăvară.

Pentru că are doar 28 sau 29 de zile, Făurar este considerat fratele mai mic al lunilor anului. Luna are 29 de zile în anii bisecți; în ceilalți ani, luna februarie are 28 de zile.

Numele lunii februarie (latina: Februaris, onis = purificare, curățire) este legat și de ritualul curățirii ce se făcea anual la 15 februarie. Această lună era închinată zeului împărăției subpământene Februs.

Întreaga lună februarie e presărată de o mulțime de tradiții populare și asta deoarece ea reprezintă o graniță între anotimpuri, respectiv pregătirea pentru retrezirea la viață a naturii.

Sărbători importante în luna februarie:

1 februarie: Sfântul Mucenic Trifon (patronul tuturor dăunătorilor ce distrug pomii fructiferi și viile);

2 februarie: Întâmpinarea Domnului (Stretenia; Ziua Ursului; Târcolitul viilor);

10 februarie: Sfântul Haralambie (Haralambie de ciumă, Moșii de iarnă);

11 februarie: Sfântul Mucenic Vlasie; Sfânta Teodora împărăteasa;

24 februarie: Dragobetele.

Făurar își deschide evantaiul datinilor cu ziua Sfântului Trifon. Acesta s-a născut în satul Lampsac, din provincia Frigia, la sfârșitul secolului al III-lea, regiune care astăzi aparține Turciei. Dumnezeu i-a dăruit din copilărie darul vindecării bolnavilor și putere asupra demonilor. Pe când avea 17 ani, a scos de sub stăpânirea diavolului pe fiica împăratului roman Gordian. După șase zile de post și rugăciune, Sfântul Trifon le-a descoperit păgânilor existenta diavolului. La porunca sa, diavolul s-a arătat tuturor, în chip de câine negru, având ochii ca de foc. Prin această minune a atras pe mulți păgâni la creștinism.

Mai târziu, în vremea împăratului Deciu, persecutorul creștinilor, Trifon a fost prins și supus la multe chinuri: a fost lovit cu bâtele, a fost ars, i s-au bătut cuie în tălpi și dus desculț prin oraș, pe vreme de iarnă. Toate acestea sfântul le-a îndurat cu răbdare. Pentru că nu va sluji zeilor, a fost condamnat la tăierea capului cu sabia. S-a rugat lui Dumnezeu să moară înainte de a fi supus la pedeapsa dată de împărat. Astfel, când soldații au ridicat sabia să-i taie capul, sfântul și-a și dat sufletul în mâinile lui Dumnezeu.

Creștinii au luat trupul Sfântului Trifon, cu intenția de a-l îngropa în Niceea. Însă, sfântul li se va descoperi și le va cere să-i ducă trupul în satul natal, Lampsac. Mai târziu, moaștele Sfântului Trifon au fost mutate la Constantinopol și apoi la Roma.

În popor, 1 februarie e ziua lui Trif Nebunul, cel despre care se spune că ar fi speriat-o pe Maica Domnului, în timp ce se îndrepta spre biserică, la 40 de zile după nașterea lui Iisus (făcându-se astfel referire la sărbătoarea religioasă a Întâmpinării Domnului). Pe de altă parte, se spune că Sfântul Trifon ar fi protectorul viilor și livezilor, alungând viermii, omizile, lăcustele, gândacii și alte dăunătoare. Prin urmare, pentru a-și proteja recoltele, oamenii țin sărbătoarea cu strictețe. Nu muncesc pe 1 februarie, merg la biserică de dimineață, iau aghiazmă și stropesc apoi viile, pomii și grădinile.

Tradiții de Sfântul Trifon:

În sudul Olteniei exista un ritual complex de pregătire a viei pentru noul sezon, cunoscut sub numele de Arezeanul (Tăiatul) viilor. Pe lângă acest obicei de tăiere a corzilor de viță-de-vie, viticultorii aprindeau focuri la marginea plantațiilor și afumau via cu o cârpă aprinsă, spre a feri via de pătrunderea forțelor malefice.

În zonele Banatului și ale Transilvaniei, în ziua de 1 februarie bărbații ieșeau în livezi și după ce curățau pomii îi stropeau cu apă luată în zori din izvoare și sfințită de preot.

Un alt obicei întâlnit în această zi era „scuturatul pomilor”. Cu topoarele în mâini, bărbații loveau pomii la rădăcină, mimând tăierea acestora. Sătenii cred că acest obicei aduce belșugul pomilor.

O dată ce ritualul de la vie era încheiat, viticultorii se îndreptau în alai spre casă. Veneau spre casă purtând pe cap cununi făcute din primele corzi tăiate din vie. Acasă, viticultorii erau așteptați cu masa bogată, semn că astfel trebuia să fie și producția viticolă.

Se pare că Sfântul Trifon a împrumutat și atribute ale zeului Dionysos, căci o cană cu vin îi era destinată spre a câștiga bunăvoința sa spre a apăra viile și a obține recolte bogate de struguri.

Întâmpinarea Domnului este prăznuită la 40 de zile de la nașterea lui Hristos, pe 2 februarie. Mântuitorul este dus la Templu de Fecioara Maria și dreptul Iosif pentru împlinirea Legii, care prevedea că orice întâi născut de parte bărbătească să fie afierosit lui Dumnezeu în a 40 a zi de la naștere. În acest moment se făcea și curățirea mamei. În Templu sunt întâmpinați de dreptul Simeon și prorocița Ana. Potrivit tradiției, dreptul Simeon a făcut parte din traducătorii Pentateuhului din limba ebraică în greacă. În momentul în care a ajuns la textul „Iată Fecioara va lua în pântece și va naște fiu“, a înlocuit termenul „fecioara” cu „femeie”. Pentru necredința sa, Dumnezeu i-a făgăduit că nu o să moară până nu va vedea pe Mesia născut din Fecioara.

Simeon, om al rugăciunii, reprezintă așteptarea împlinirii profețiilor. În momentul în care acesta Îl ia în brațe pe Hristos, rostește: „Acum slobozește (eliberează) pe robul Tău, Stăpâne, după cuvântul Tău, în pace, că văzură ochii mei mântuirea Ta, pe care ai gătit-o înaintea feței tuturor popoarelor, lumina spre descoperirea neamurilor și slava poporului Tău, Israel“. Simeon cere a fi eliberat nu pentru că era plictisit sau obosit, ci pentru că era împlinit. Din cântările specifice acestei sărbători aflăm că el pleacă spre a vesti și morților că Fiul lui Dumnezeu S-a întrupat.

Părintele Teofil Pârâian spune că „noi suntem mai avantajați decât dreptul Simeon, pentru că putem să-L primim pe Hristos în ființa noastră și să-L purtăm în noi nu numai câteva clipe, ci o viață întreagă și chiar o veșnicie întreagă”.

Prorocita Ana simbolizează Legea și Proorocii, cele care se vor împlini în persoana lui Hristos.

Întâmpinarea Domnului – date istorice

Sărbătoarea Întâmpinării Domnului a fost introdusă la Roma de papa Gelasiu în anul 494. Astfel, a fost înlocuită străvechea sărbătoare păgână a Lupercaliilor, de la începutul lui februarie, când aveau loc și procesiuni în jurul orașului cu făclii aprinse, în onoarea zeului Pan, supranumit și Lupercus, adică ucigătorul lupilor sau ocrotitorul turmelor împotriva lupilor.

În Răsărit această sărbătoare s-a introdus în penultimul an al domniei împăratului Justin I (526), iar generalizarea ei s-a făcut în cursul secolului VI, începând din anul 534, când împăratul Justinian a schimbat data sărbătorii de la 14 februarie la 2 februarie (40 de zile socotite de la 25 decembrie, noua dată a sărbătorii Nașterii Domnului).

Întâmpinarea Domnului – pilda de a aduce pruncii la biserică, la 40 de zile după naștere

Întâmpinarea Domnului sau aducerea Lui spre închinare a rămas ca pildă și la noi, ca îndatorire a mamelor de a aduce pruncii la biserică, la patruzeci de zile după naștere, pentru molifta de curățire a lor și închinarea pruncilor la sfintele icoane. Mama care a născut vine în biserică și în numele familiei aduce pe noul-născut ofrandă lui Dumnezeu, închinându-l la altar.

Preotul însemnează cu semnul sfintei cruci pe mamă și pe prunc, apoi punând epitrahilul și mâna dreaptă pe capul mamei, după rostirea introducerii liturgice formată din binecuvântare, rugăciuni începătoare și tropar (al zilei sau al întâmpinării Domnului), citește cele cinci molitve din Agheasmatar. Mama și pruncul închipuie în acest moment pe Maica Domnului cu Iisus în brațe în templul din Ierusalim. În rugăciunile rostite de preot se amintește despre împlinirea zilelor „curățirii” femeii lăuze, fapt pentru care se cere dezlegare, dar se face și cuvenita referire la împărtășirea mamei cu Sfintele Taine. În ce privește pruncul, preotul se roagă ca Dumnezeu să-l crească, să-l binecuvânteze și să-l sfințească, rânduindu-i după această pregătire luminarea botezului. Despre Mântuitorul adus de Maica Domnului la templu ne spune Sfânta Evanghelie că a fost purtat în brațe de către dreptul Simeon. Prin analogie cu cele petrecute în Ierusalim în aceste clipe, se săvârșește întreaga procesiune a intrării în biserică, până la așezarea pruncului în fața ușilor împărătești.

Rostind formula de îmbisericire, preotul ia pruncul din fața ușilor și intră cu el în biserică, zicând mai departe : „Intra-voi în casa Ta, închina-mă-voi în biserica Ta cea sfântă !”. Cu aceste cuvinte, pruncul este primit între aleșii lui Dumnezeu, în calitate de catehumen. În interiorul naosului, preotul iarăși rostește: ”În mijlocul bisericii Te voi lăuda!”, amintind astfel de prezența cetelor îngerești. În cele din urmă, apropiind pruncul de altar și închinându-l la icoanele împărătești, preotul arată că acesta a dobândit dreptul de a fi primit în el, în sensul de a deveni pe viitor „jertfa vie, sfântă, bine plăcută lui Dumnezeu”. Pruncul de parte bărbătească se introduce spre închinare și în interiorul sfântului altar. Ritul îmbisericirii se încheie cu imnul eshatologic al dreptului Simeon: „Acum slobozește pe robul Tău, Stăpâne…”. Preotul așează pruncul jos pe solee, în fașa ușilor împărătești, de unde este luat de către mamă după ce aceasta a făcut trei închinăciuni.

Întâmpinarea Domnului – obiceiuri

În credința populară, ziua de 2 februarie este cunoscută sub denumirea de Ziua Ursului sau Stretenia. Aceasta era văzută drept o sfântă, care ajuta oamenii nevoiași. Ziua de 2 februarie mai era și sărbătoarea vitelor și a babelor. Copiii erau unși cu grăsime de urs. Prin această practică se credea că puterea acestui animal era transferată asupra copiilor. Bolnavii de „sperietoare” erau tratați în această zi prin afumare cu păr de urs.

Se consideră că în această zi anotimpul rece se confruntă cu cel cald, sărbătoarea fiind un reper pentru prevederea timpului calendaristic. Oamenii puneau schimbarea vremii pe seama comportamentului paradoxal al ursului, numit Ăl Mare sau Martin. Pentru a câștiga bunăvoința animalului sălbatic, ei așezau pe potecile pe unde obișnuia să treacă acesta, bucăți de carne sau vase cu miere de albine. Se credea că, dacă în această zi este soare, ursul iese din bârlog și văzându-și umbra, se sperie și se retrage, prevestind astfel, prelungirea iernii cu încă 6 săptămâni. Dimpotrivă, dacă în această zi cerul este înnorat, ursul nu-și poate vedea umbra și rămâne afară, prevestind slăbirea frigului și apropierea primăverii.

Credincioșii cinstesc Icoana Maicii Domnului pentru spor și sănătate în această zi. Acest obicei mai poartă numele de „Îmblânzirea inimilor împietrite” sau „Profeția lui Simeon„.

Tot în această zi are loc „Târcolitul viilor„, un ritual de ocol, îndeplinit de viticultori.

În Transilvania, bărbații merg să taie și să lege via. Din crenguțele de viță își împodobesc pălăriile și fac o petrecere la care dezgroapă o sticlă de vin din anii trecuți.

Sfântul Haralambie (10 februarie) a fost episcop în Cetatea Magneziei, din Asia Mică, Turcia de astăzi, în vremea împăratului Septimu Sever (193-211). Când Sfântul Haralambie a împlinit vârsta de 113 ani a fost supus la diverse chinuri pentru că nu a lepădat credința în Hristos. Potrivit tradiției, în timpul torturilor, mâinile guvernatorului Lucian s-au lipit de trupul sfântului și au rămas acolo până când mucenicul a făcut rugăciune. În fața acestei minuni, cei care îl torturau s-au convertit la creștinism.

Mai târziu, auzind împăratul cele petrecute cu Sfântul Haralambie, a poruncit să fie adus în Antiohia. Aici a fost supus la alte chinuri: soldații i-au legat barba în jurul gatului și l-au tras de ea pe drum; i-au înfipt un piron de fier în trup, i-au ars fața și i-au jupuit pielea de pe trup. Însă, Sfântul Haralambie s-a vindecat în chip miraculos, prin darul lui Dumnezeu. Tiranul Lucian a crezut că un om bătrân este ușor de înduplecat să se lepede de Hristos și să se închine la idoli.

La cererea împăratului Sever, Sfântul Haralambie a făcut multe minuni cu harul lui Dumnezeu: se spune că a vindecat un om posedat de un duh rău de 35 de ani și a înviat un tânăr, încât Galina, fiica împăratului s-a convertit și ea la creștinism.

Sfântul Haralambie a fost condamnat la tăierea capului cu sabia. În timpul rugăciunii dinainte de moarte, cerurile s-au deschis și sfântul a văzut pe Hristos și pe îngerii săi. Sfântul Haralambie i-a cerut lui Dumnezeu să aibă grijă de locul unde vor rămâne moaștele sale, ca acel loc să nu sufere niciodată de foame și de boli. Domnul i-a promis că o să-i îndeplinească dorințele și S-a ridicat la cer împreună cu sufletul martirului Haralambie. A murit înainte de a fi executat.

Tradiții de Sfântul Haralambie:

Se spune că în vremea când Dumnezeu împărțea pravila fiecărui sfânt, Haralambie a întârziat. Ca să nu-l lase să plece cu mâna goală, Dumnezeu i-a dat o cățea legată la gât cu un lanț de aur. Sf. Haralambie ținea Ciuma legată de lanț și o slobozea numai când oamenii își pierdeau credința; atunci ciuma decima populația. Fiindcă tămăduia oamenii și animalele fără plată, lumea l-a făcut sfânt pe Haralambie, patron al ciumei, prăznuit în 10 februarie.

Sfântul Haralambieeste văzut în tradiția populară românească ca făcător de minuni, apărător de boli, dar mai ales de ciumă. Tradiția spune că de Sfântul Haralambie, oamenii cer preotului să facă agheasma la biserică, care apoi este băută pentru sănătate. Aceasta se mai folosește la stropitul gospodăriilor, a vitelor și a pomilor.

Tot la biserică oamenii obișnuiesc să ducă în această zi colivă și colaci, pentru a le sfinți preotul. Colacii și coliva se dau persoanelor bolnave. Tot din coliva sfințită se ung pomii la tulpini, ca să nu se usuce în timpul verii. Se fac turte și se împart pe la vecini. 

Se fac pomeni pentru cei care au avut o moarte grea. Orice om care ține ziua de Sfântul Haralambieprin post și nelucrare, va fi sănătos tot timpul anului. Cine ține această sărbătoare are parte de cai buni și sănătoși, nu le șchiopătează vitele și nu le mănâncă lupii.

Se ține pentru câmp, ca sa nu distrugă gândacii și viermii recolta. Dacă plouă în ziua de Haralambie, va mai ploua încă patruzeci de zile la rând.

În Transilvania, oamenii duc în această zi la biserică, mălai, grăunțe și sare. După ce sunt binecuvântate de către preot, le dau ca hrană animalelor din gospodărie, pentru a fi sănătoase tot anul. Se păstrează însă o parte din această hrană a vitelor, ca leac pentru eventuale boli ale acestora.

Sfântul Vlasie (11 februarie) a trăit pe vremea împăraților romani Diocletian și Licinus, aprigi prigonitori ai creștinilor. A fost episcopul Sevastiei Capadociei.

Din cauza prigonirilor, se retrage în munți.

Sfântul Vlasie se ridicase la o asemenea măsură încât și fiarele îl ascultau și veneau să fie binecuvântate de el. De asemenea, prin mâinile lui se făceau multe tămăduiri. Vânătorii i-au găsit peștera și l-au dus în cetate.

Pătimirea mucenicească a sfântului nu a fost fără rod, căci în timpul pătimirii Sfântului Vlasie, șapte femei care îl urmau, s-au alăturat mărturisirii sale. Printr-un vicleșug, arătându-se dornice a sluji idolilor, cele șapte femei au reușit să arunce în apă statuile. După ce au fost torturate, fericitelor femei le-au fost tăiate capetele. Cei doi copii ai uneia dintre sfintele femei au fost încredințați de aceasta Sfântului Vlasie.

Torționarul sfântului, Agricola, a poruncit ca Vlasie să fie aruncat în iezer, însă acesta, după ce a însemnat apa cu semnul Crucii, a mers pe apă ca pe uscat. Văzând aceasta, 68 de bărbați și-au pierdut viața încercând să imite puterea lui Hristos, invocându-i pe idolii lor. Sfântul Vlasie și cei doi copii au fost apoi uciși în afara orașului, prin tăierea capetelor, la 11 februarie.

Pentru creștini, Sfântul Vlasie este protectorul pasărilor sălbatice și al femeilor gravide. Se crede că, începând cu ziua lui, se întorc păsările migratoare și încep să cânte. Sărbătoarea este ținută în special de către agricultori. Ei se roagă la Sfântul Vlasie pentru a preveni stricăciunile aduse recoltelor de păsările pădurii și de animale.

În tradiția populară românească, de Sfântul Vlasie cei care nu respectau această zi erau condamnați să nu audă cântecul păsărilor din rai. Era considerat ocrotitor al gospodăriilor și cioban al lui Dumnezeu pentru vite.

Se mai spune că cel ce a pierdut ceva, să se roage acestui sfânt pentru a-și recupera paguba.

Ziua aceasta este ținută și pentru păzirea sau vindecarea de boli. Femeile gravide respectau această zi prin rugăciune și post pentru ca să nască copiii sănătoși. Ziua este prăznuită pentru nepoți, surori, nurori pentru ca să nu li se întâmple ceva rău.

Cel ce se roagă la Sfântul Vlasie, niciodată nu va rămâne fără parale în pungă.

Dragobetele – sarbatoarea iubirii la români 24 februarie

La 24 februarie, în ziua când Biserica Ortodoxă sărbătorește Aflarea capului Sf. Ioan Botezătorul, spiritualitatea populară consemnează ziua lui Dragobete, zeu al tinereții în Panteonul autohton, patron al dragostei și al bunei dispoziții.

Dragobete era ziua când fetele și băieții se îmbrăcau în haine de sărbătoare și, dacă timpul era frumos, porneau în grupuri prin lunci și păduri, cântând și căutând primele flori de primăvară. Fetele strângeau în această zi ghiocei, viorele și tămâioase, pe care le puneau la icoane, pentru a le păstra până la Sânziene, când le aruncau în apele curgătoare. Dacă, întâmplător, se nimerea să găsească și fragi înfloriți, florile acestora erau adunate în buchete ce se puneau, mai apoi, in lăutoarea fetelor, în timp ce se rosteau cuvintele: „Flori de fragă/Din luna lui Faur/La toată lumea să fiu dragă / Urâciunile să le despartî”.

În dimineața zilei de Dragobete fetele și femeile tinere strângeau zăpadă proaspătă, o topeau și se spălau cu apa astfel obținută pe cap, crezând că vor avea părul și tenul plăcute admiratorilor.

De obicei, tinerii, fete și băieți, se adunau mai mulți la o casă, pentru a-și „face de Dragobete”, fiind convinși că, în felul acesta, vor fi îndrăgostiți întregul an, până la viitorul Dragobete. Această întâlnire se transforma, adesea, într-o adevărată petrecere, cu mâncare și băutură. De multe ori băieții mergeau în satele vecine, chiuind și cântând peste dealuri, pentru a participa acolo la sărbătoarea Dragobetelui.

Dragobetele trebuia ținut cu orice preț: Dacă nu se făcea cumva Dragobetele, se credea că tinerii nu se vor îndrăgosti în anul care urma. În plus, un semn rău era dacă o fată sau un băiat nu întâlneau la Dragobete măcar un reprezentant al sexului opus, opinia generală fiind ca, tot anul, respectivii nu vor mai fi iubiți, iar dacă o fată ieșea împreună cu un băiat și nu se sărutau se credea despre ei că nu se vor mai iubi în acel an.

Dragobete – sărbătorit în ziua împerecherii păsărilor

El este sărbătorit în ziua împerecherii păsărilor care se strâng în stoluri, ciripesc și încep să-și construiască cuiburile. Păsările neîmperecheate în această zi rămâneau stinghere și fără pui până la Dragobetele din anul viitor. Asemănător păsărilor, fetele și băieții trebuiau să se întâlnească pentru a fi îndrăgostiți pe parcursul întregului an. Pretutindeni se auzea zicala: „Dragobetele sărută fetele!”

Dragobete identificat cu Năvalnicul

Dragostea curată a tinerilor, asociată de romani cu ciripitul și împerecherea păsărilor de pădure, este pusă sub protecția unei îndrăgite reprezentări mitice, Dragobetele. El este identificat și cu o altă reprezentare mitică a Panteonului românesc, Năvalnicul, fecior frumos care ia mințile fetelor și nevestelor tinere, motiv pentru care a fost metamorfozat de Maica Domnului în planta de dragoste care îi poartă numele (o specie de ferigă).

Etimologia cuvântului Dragobete

Una din ipoteze este că Dragobete ar putea proveni din slava veche: dragu biti – a fi drag. O altă ipoteză spune că numele provine din cuvintele dacice trago – tap și bete – picioare (pedes, în latină). Pierzându-se limba dacă, trago a devenit drago, iar pede – bete (cum se numesc cingătorile înguste, fâșiile țesute). Țapul simbolizează puterea de procreare, forța vitală, fecunditatea.

Culegătorii de folclor de la sfârșitul veacului al XIX-lea și din prima parte a secolului al XX-lea au mai înregistrat și alte denumiri pentru această sărbătoare, precum „Ioan Dragobete”, „Drăgostitele”, „Sântion de primăvară”, „Cap de primăvară” sau „Cap de vară întâi”, dar și „Dragomiru-Florea” sau „Granguru”. În unele tradiții este numit fiu al Babei Dochia și cumnat cu eroul vegetațional Lăzărică.

Sursa: azm.gov.ro