România s-a situat doar pe locul 45 la Olimpiada de la Tokyo, care s-a încheiat recent în metropola din Japonia, adunând în palmares doar 4 medalii, una de aur și trei de argint, cu toate că a participat la Jocurile Olimpice din acest an cu o delegație de peste 100 de sportivi la aproape toate disciplinele olimpice.
Desigur, rezultatele nesatisfăcătoare ne duc cu gândul înapoi în istorie, la poveștile cu campioni și campioane, a căror prestație ne ținea cu răsuflarea tăiată și ale căror rezultate ne făceau mândri că suntem români. Cei trecuți de prima tinerețe își mai amintesc și astăzi cum așteptau cu nerăbdare și multă însuflețire transmisiile TV de la Olimpiade. Acolo unde, mai ales după anii 1960, sportivii români străluceau de fiecare dată, iar drapelul tricolor urca deseori pe cel mai înalt catarg și frecvent pe unul sau chiar mai multe din cele trei de top, în semn de recunoaștere a performanțelor sportivilor medaliați cu aur, argint sau bronz.
Cu toate că România a avut campioni olimpici în multe alte sporturi, dintre toate gimnastica feminină era centrul de interes. Fetele noastre ne-au obișnuit cu rezultate excelente de la o ediție la alta, vreme de mai bine de o jumătate de secol, de la Nadia Comăneci și până la Larisa Iordache. Puțini sunt însă cei care știu că istoria gimnasticii de nota 10 a început undeva în Valea Jiului, la o școală din Vulcan, unde profesau eminenții profesori de sport Marta și Béla Károlyi. Amintirea acelor vremuri este încă vie în memoria unor oameni care s-au bucurat chiar de amiciția acestora. Unul dintre aceștia este și reputatul artist fotograf vulcănean Francisc Németh, care-și amintește cu mare bucurie de interacțiunea sa cu familia Károlyi și, prin aceștia, cu o parte din eminentele gimnaste pregătite de aceștia la lotul olimpic.
”Înainte de a veni la Vulcan am copilărit în Bihor, unde nici la depărtare nu puteai zări munți. Din acest motiv am fost fascinat de peisajul din Valea Jiului și de câte ori aveam ocazia, urcam pe munte. Se întâmpla între anii 1961-1964. Cel mai la îndemână era Pasul Vulcan, cu cabana veche dar primitoare. Făceam parte dintr-un grup de iubitori de munte cu care urcam în fiecare sâmbătă la Pasul Vulcan, bineînțeles pe jos, indiferent de vreme. Din grup amintesc doar câțiva: frații Czimbalmos, soții Flaidăr, Béla Vízi, frații Krausz și soții Marta și Béla Károlyi. Era un grup select cu oameni deosebiți educați, cu mult bun simț. Serile erau cu multă voie bună, nu existau aparate electronice pentru muzică, nici măcar magnetofon sau casetofon. Frații Czimbalmos cântau la acordeon, eu acompaniam la chitară, îi dădeam bucuros și lui Béla Károlyi să cânte la ea când îi făcea plăcere. Când cânta el, eu dansam cu Marta, cu care o plăcere deosebită să dansezi pentru că dansa atât de ușor încât aveam impresia că dansez singur. De altfel, Marta ținea și cursuri de balet la Clubul din Vulcan. Béla îmi spunea de planurile lui mărețe, iar pe atunci antrena băieții din Vulcan, la box. Sala de antrenament se afla în clădirea veche din fața Școlii Medii Mixte Vulcan, actuala Școală Generală Nr.4. Din păcate, Béla nu a găsit înțelegere la autoritățile locale pentru planurile lui, a încercat și la Petroșani, dar tot în zadar”, spune Francisc Németh.
Acesta își amintește că, oarecum dezamăgit, Béla Károlyi a plecat la Onești, unde a găsit niște oameni care l-au înțeles și l-au sprijinit în planurile lui. ”Astfel a început o adevărată revoluție a gimnasticii mondiale. La vremea respectivă, fetele începeau gimnastica la 10-12 ani, dar Béla a coborât vârsta de selecție a sportivelor la grădiniță. Așa a găsit-o și pe Nadia Comăneci, pe care a transformat-o într-o regină a gimnasticii mondiale la doar 14 ani. După succesul de la Olimpiada de la Montreal, Béla îmi povestea ce oferte cu sume fabuloase a primit ca să rămână în Canada sau în SUA să antreneze acolo gimnastele: ”Măi, m-au amețit, dar nu atât de tare ca să rămân acolo, eu aveam încă planuri mari acasă”, îmi spunea Béla. Însă, ce să vă spun, stilul mioritic a intrat în funcțiune, au ademenit-o pe Nadia să meargă la București la alți antrenori, care nu-i impuneau restricții la alimentație, i-au făcut toate poftele de dulciuri și ciocolată, dar Nadia a pus pe ea câteva kilograme în plus și nu-și mai putea face exercițiile. După câteva concursuri ratate, s-a întors la Béla. Între timp, lotul național de gimnastică fusese mutat la Deva. Din păcate, cu tot efortul antrenorilor, nu a mai fost posibilă o recuperare integrală, ceea ce i-a scurtat profund cariera Nadiei. În ceea ce-i privește pe soții Károlyi, după mai multe șicane suferite și urmărirea permanentă din partea securității, aceștia s-au săturat și au decis că vor emigra la prima ocazie, lucru pe care l-au și făcut, cu ocazia unui concurs desfășurat în SUA. Atunci Nadia a vrut să rămână cu ei, dar nu a făcut-o. Peste câțiva ani, după cum se știe, a emigrat la rândul ei în SUA. Între timp, soții Károlyi au făcut și în America lucruri mărețe, au adus gimnastica americană în prima linie din lume și au crescut o ”Nadia” americană: Simone Biles”, spune Francisc Németh.
Metodele folosite de soții Károlyi în gimnastică, au fost preluate și continuate cu succes, în anii următori, de antrenorii Octavian Belu și Mariana Bitang. Se vede treaba că ”rețeta” era una garantată, pentru că a urmat o nou generație de campioane, cu rezultate de de excepție în gimnastica mondială. Artistul fotograf Francisc Németh își amintește că, în anul 1986, lotul de gimnastică al României a fost invitat în cantonament la Petroșani, în Parâng. Cu această ocazie fetele au fost plimbate prin Petroșani, la cumpărături la magazinul ”Jiul” și în cinstea lor a fost organizată o masă festivă la un restaurant select din oraș. ”Eu am fost chemat să le fotografiez, așa am putut să-i cunosc îndeaproape și pe acești antrenori de excepție care sunt Octavia Belu și Mariana Bitang, dar și pe gimnastele de aur al căror lider era atunci Daniela Silivaș. Și această echipă a ținut sus stindardul României la Jocurile Olimpice, acolo unde în gimnastică și nu numai, sportivii români cucereau zeci de medalii și rivalizau cu marii sportivi din America, Rusia sau China pentru supremația în multe discipline olimpice”, își mai amintește artistul fotograf Francisc Németh.
Din păcate, regimurile politice de dinainte și de după 1989, nu au știut să prețuiască nici munca unor oameni de excepție și, în timp, tot mai mult, nici activitatea sportivilor de top și nici sportul în general. Francisc Németh constată, ca orice iubitor de sport, că în prezent cu toate că România are sportivi mulți și buni, pare că nu mai există motivația și nici valoarea care să ne țină cu pumnii strânși, în fața micului ecran, la evoluția sportivilor români la Jocurile Olimpice. ”Cum ar putea fi altfel, din moment ce în Vulcan, de exemplu, nu există nici un fel de indiciu public al faptului că drumul spre perfecțiune în gimnastica mondială, obținută de zecele Nadiei Comăneci la J.O. de la Montreal, a început într-un fel și la Vulcan, acolo unde au profesat la începutul carierei lor, cei mai redutabili antrenori din gimnastica mondială: Marta și Béla Károlyi”, constată, nu fără tristețe și dezamăgire, artistul fotograf Francisc Németh, el însuși un performer de elită în domeniul fotografiei artistice de pe întregul mapamond.
Și poate că acesta este și unul din multele motive pentru care flacăra olimpică pare să pălească tot mai mult pentru sportivii și sportul românesc.
