Lumea e mare, dar ce contează când magia-i după colț? Tu trebuie doar să crezi și ea îți va dezvălui un loc, o poveste, o experiență minunată. Lumea e mare…
Departe, departe, peste văi și păduri, în Munții Poiana Ruscă, ascuns adânc în Ținutul Pădurenilor, se află satul Alun. Un sat cu un drum pavat cu marmură, cu o biserică impunătoare din marmură, cu fundațiile caselor și grajdurilor din marmură. Un sat în care se mai văd urmele unei cariere de unde blocuri întregi de marmură au plecat spre Viena, Budapesta sau spre nebunia lui Ceaușescu din București. Un sat cu o vechime de peste 1000 de ani în spate. Alun. Astăzi, un sat pustiu. Încremenit în timp.
Ca să-l vedem și să ne convingem de această realitate, aventura noastră începe la Ghelari. De aici, drumul șerpuiește peste frumoase culmi, prin păduri nesfârșite, spre Poienița Voinii, satul de unde a pornit, cu drag de cântec românesc, rapsodul Drăgan Muntean. Pe drum, cât vezi cu ochii, păduri. Colorate în culorile toamnei. La un moment dat, asfaltul e înlocuit de un drum sătesc, pietruit dar bunicel, semn că mai există gospodari care să-l întrețină. Trecem pe lângă câteva case. Trecem pe lângă Casa memorială Drăgan Muntean. Trecem și pe lângă casa cu un mormânt în temelie. Mai apoi, drumurile se separă pe două culmi, una către comuna Bunila, cealaltă către satul Alun. Drumul șerpuiește acum printre dealuri ce par pustii. Nu vezi țipenie de suflet. Nici om, nici animal. Doar drum îngust, dealuri și păduri. La un moment dat drumul de pământ și piatră începe să fie pavat. Cu bucăți de marmură, așezate meticulos bucată cu bucată. E drumul cel mai scump de la noi, singurul drum de marmură din țară, drumul care duce spre Alun. Sau, mai degrabă, spre o altă lume.
S-ar putea spune și că acesta e drumul care duce spre nicăieri, dar lucrurile nu stau chiar așa. E adevărat, undeva departe, departe, în Ținutul Pădurenilor, există un sat pustiu. Perfect conservat, încremenit în timp, într-o veșnică așteptare, dar pustiu. Parcă te-ai afla într-o poveste. Nu știu de ce, îmi aduc aminte de Cernobîl, cu imaginile acelui oraș încremenit. Cam asta e și senzația pe care o ai când pășești în satul Alun. Doar că…
O luăm la pas pe ulițe și întâlnim case impunătoare, construite pe fundații de marmură. Găsim grădini cu pomi fructiferi, năpădite de ierburi. Porțile mari, din metal, sunt toate zăvorâte cu lanțuri. Lacăte pe porți, lacăte pe vieți. Ajungem și la biserica din lemn. Trainică. Cu 300 de ani în spate. De peste gardul unei grădini culegem un măr. Roșu. Dulce și bun. De pe alt gard culegem un trandafir. Tot roșu. Cu un miros bogat. Nehibridat ca trandafirii de generație nouă. În rest, nici o țipenie de om. Nici un câine. Nimic.
Mergem spre biserica de marmură. În față e o mașină. Deschidem poarta, pătrundem în curte. Biserica – măreață ! Aici ne întâmpină un suflet viu. O măicuță. Una din cele trei care îngrijesc bisericile din sat și, am putea spune, satul întreg. Ne spune povestea lăcașului de cult. Ne vorbește și despre cei doi ctitori, ale căror fotografii sunt puse la loc de cinste în strană, aducându-ne aminte că și aceștia au sfârșit, ca martiri ai credinței, unul la Aiud, celălalt la Văcărești. Pentru că în acei ani tulburi de după război, ”caracatița roșie” si-a întins tentaculele până aici, departe, peste păduri, după lemn, marmură și minereu de fier. Dar a luat și viața satului. Ni se spune că aici s-a vrut să se facă un CAP. Pădurenii încăpățânați, decât să se înscrie în „ceape”, au plecat mai bine jos, în Hunedoara. La combinat. Iar satul a rămas, de atunci, pustiu. Măicuța e însă optimistă. Știe că satul o să renască. Că vor veni investitori, că statul o să se implice, că turiștii vor călca în număr mare locurile, iar lanțurile de pe porți vor fi rupte și ulițele se vor umple din nou de viață.
Până atunci, undeva, departe, peste păduri, ascuns adânc în Ținutul Pădurenilor, satul Alun rămâne înmărmurit. Cu un drumul său de marmură, cu biserica de marmură, cu fundațiile caselor din marmură. Un sat singur. Încremenit în timp. Un loc magic care așteaptă ca cineva să-i rupă vraja.
