Modestă şi nesuferită din cauza ţepilor ei, Dumnezeu i-a dăruit urzicii puteri miraculoase de vindecare. Această cenuşăreasă a plantelor are mari probleme de „imagine”: buruiană de frunte, tăiată cu coasa, când ocupă teritorii prea mari în fâneţe şi în grădini, e foarte greu să o reconsideri drept plantă medicinală cu însuşiri de excepţie.

Dar ăsta e adevărul! Nenumărate studii şi cercetări făcute în ultimii ani au arătat că în frunzele, în seminţele şi în rădăcinile urzicii există adevărate farmacii, unde sunt produse medicamente care vindecă fără greş sute de boli. Cunoscută încă din Antichitate pentru virtuţile sale alimentare şi medicale, urzica este recomandată frecvent în curele alimentare şi terapeutice de primăvară. Considerată ca o plantă sacră, urzica vie se consumă pe toată durata Postului Mare, în mod obligatoriu în ziua Dochiei, în săptămâna Patimilor şi în Sâmbăta Paştelui.

Cartea de vizită

Urzica (Urtica dioica) este o plantă erbacee care  creşte în zone cultivate sau necultivate în grădini, izlazuri, pe lângă şanţuri, pe lângă drum, în marginea apelor, în păduri sau pe locuri grase unde au fost stâne de oi. Frunzele emană substanţe (acid formic) care în contact cu pielea produc urticarie (inflamaţie specifică, însoţită de usturime şi prurit intens), de unde şi denumirea latinească a plantei, cuvântul „urere” însemnând “a arde”. Are în pământ un rizom târâtor, tulpină aeriană, înaltă până la 1.50 m, cu frunze opuse, oval lanceolate, dinţate pe margini şi cu peri urticanţi rigizi.

Florile dioice, de culoare verzuie, sunt dispuse pe indivizi diferiţi, cele feminine alcătuite dintr-un ovar superior, înconjurat de 4 petale, iar cele masculine dintr-un perigon patru-foliat şi 4 stamine, fiind reunite în panicule, la subţioara frunzelor superioare. Proprietăţile terapeutice şi alimentare ale urzicilor sunt datorate bogăţiei în unele substanţe bioactive între care predomină complexul de săruri minerale, îndeosebi fier, magneziu, calciu, potasiu şi siliciu. În plus, există o mare cantitate de vitamina C (de 200 de ori mai mult decât în mere), precum şi alte vitamine importante cum ar fi K (cu acţiune antihemoragică), PP, complexul B şi provitamina A (beta-caroten).

Cum recoltăm urzica

De la urzică se folosesc două părţi care au proprietăţi medicinale destul de diferite: iarba (adică tulpina cu tot cu frunze) şi rădăcina (mai exact, rizomii, adică tulpini subterane în care urzica îşi depozitează peste iarnă substanţele de rezervă).
Iarba – se recoltează tulpinile, cu tot cu frunze şi, eventual, cu inflorescenţe, prin tăiere, în faza de maturitate a plantei, adică în intervalul cuprins între lunile iulie şi

noiembrie. Ar fi bine să se recolteze partea aeriană de la urzică toamna, târziu, când odată cu frunzele şi tulpina, se pot culege şi seminţele de urzică, care au calităţi medicinale deosebite. Se taie vârfurile înflorite ale urzicii (care trebuie să aibă o lungime de 20-30 cm, nu mai mult), care apoi se pun la uscat în strat de grosime medie (maximum 4 centimetri), în locuri aerisite, umbrite şi lipsite de umiditate. Atunci când s-au uscat, tulpinile de urzică devin foarte casante şi se rup cu un pocnet sec. Se depozitează în pungi de hârtie, în locuri întunecate şi uscate.

Rădăcinile (rizomii) – se recoltează după primele brume, în luna noiembrie, când se dezgroapă cu o cazma, se spală într-un curs rapid de apă şi se lasă să se usuce într-o încăpere călduroasă şi, dacă se poate, expuse la lumina soarelui (chiar dacă această lumină este filtrată de sticlă). Când s-au uscat, rădăcinile de urzică devin, şi ele, foarte casante şi se rup cu un pocnet sec. Se depozitează în săculeţi de pânză, în locuri răcoroase şi uscate.

Tinctura de iarbă de urzică. Se pun într-un borcan cu filet 20 de linguri de pulbere de frunze, peste care se adaugă două pahare (în total 400 ml) de alcool alimentar de 50 de grade. Se închide borcanul ermetic şi se lasă la macerat vreme de 12 zile, după care se filtrează, iar tinctura rezultată se pune în sticluţe mici, închise la culoare. Se administrează din acest remediu de 4-6 ori pe zi, câte o linguriţă, diluată în pu­ţină apă.

Tinctura de rădăcină de urzică. Într-o sticlă cu dop se pun 15 linguri de pulbere de rădăcină, peste care se adăugă două pahare (400 ml) de alcool alimentar de 60 de grade (deoarece extragerea principiilor active din rădăcină necesită o concentraţie alcoolică mai mare). Se închide sticla ermetic şi se lasă la macerat vreme de două săptămâni, după care se filtrează, iar tinctura rezultată se pune în sticluţe mici, închise la culoare. Se administrează de 4 ori pe zi, câte o linguriţă, diluată în puţină apă.

Pulberea. Atât rădăcinile, cât şi partea aeriană a urzicii se macină cât mai fin cu râşniţa electrică de cafea. Depozitarea pulberii de urzică se face în borcane de sticlă închise ermetic, în locuri întunecoase şi reci, pe o perioadă de maximum 4 săptămâni (deoarece unele principii active ale urzicii se oxidează în timp). Pulberea din partea aeriană se administrează de 3-6 ori pe zi, câte o linguriţă întreagă, pe stomacul gol. Pulberea de rădăcină se administrează de 4 ori pe zi, câte o jumătate de linguriţă, pe stomacul gol.

Sursa – ziarulunirea.ro