Cuvintele-mi îngheață pe buze, nerostite,

Vertijul are schije ce aspru biciuiesc

Și tâmpla îmi zvâcnește străpunsă de cuțite,

Iar niște limbi înalte de foc mă-mprejmuiesc.

O frică fără milă năvalnic mă pătrunde

Și gheara-i ascuțită în cord mi s-a vârât,

Să mă ascund îmi vine, să fug, dar nu știu unde,

Rezistă, strigă mintea, rezist, dar nu știu cât!

Pe fruntea-mi străvezie cu greu se înfiripă

O rugă, dar se-neacă, pierdută-ntr-un ocean,

În piept zvâcnirea-i cruntă, se tânguie și țipă

Și-n creștet mă apasă un aspru bolovan.

Ecouri reci și grele lovesc în ziduri sparte,

Cuvintele-mpietrite se-ascund printre zidiri,

Apusul se-ntețește, luminile-s departe

Și-o ceață mi se-așază în suflet și-n priviri.

Neantul mă cuprinde în sânu-i, ca o gheară,

Ridic spre cer o mână, cătând un ajutor,

Un semn, o lumânare, dar vântul mă doboară,

În vălul adormirii nu vreau să mă cobor!

Mulțimi de chipuri hâde, diforme, reci și slute

M-agață, mă sufocă, aș vrea să pot să strig…

Se face întuneric și cad în hăuri mute,

Tentaculele nopții mă prind, mi-e frig, mi-e frig!