Cum de-ai ajuns tu,

din Valea Luminii,

o Vale a plângerii?

Ce blestem s-a abătut

asupra ta

de ți s-a întunecat privirea,

iar laurii din flori de cărbune

strălucitor

care ne-a încălzit

și ne-a luminat

atâta timp,

ți-au pălit

sub greutatea jugului

pe carea ți l-au așezat

pe umeri niște neisprăviți,

neiubitori de neam și glie?

Cum de-ai devenit lacrimă

peste hotarele

străjuite cu sârg

de-ai tăi grăniceri neînfricați:

Parâng și Retezat

și peste apele duioase

ale bătrânului Jiu

care te-a mângâiat

cu jienele sale?

De ce să fii a plângerii,

leagănul copilăriei mele?

Nu, tu nu ești a plângerii,

Tu ești Valea lui Dumnezeu,

ești bucata de pâine,

ești drobul de sare,

ești „gura de rai”,

ești Valea Luminii

scoasă din adâncuri

de sufletele care te cântă

de sub hotarele tale

cu miros de mină

și speranță!