Apollo-i dăruise o liră fermecată,
Înmărmurește clipa când strunele cuvântă,
Când pietrele se mișcă, Olimpul se desfată,
Blagoslovit de muze, Orpheus cântă, cântă…
Acordurile zboară, suave, măiestrite
Și trilul îmblânzește orice sălbăticiune,
Se-opresc argonauții, sirenele-s vrăjite,
Ecourile lirei răzbat până-n genune.
Vrăjită fu și Nimfa și-i deveni soție,
Dar șarpele, mușcând-o, a coborât-o-n gheenă,
El, întorcând privirea, o îmbia să vie…
Dar ea încremenise-n a hadesului trenă.
Zadarnic se oprise Sisif, cu stânca-n coame
Și vulturii-ncetară din Prometeu a rupe,
Uită Tantal, zadarnic, de sete și de foame,
Blestemul adormirii nu vru a se-ntrerupe.
Plâng strunele pe liră, bacante îl inundă,
Orpheus le alungă, zadarnică ispită…
Și sfârtecat de pietre, în Hebrus se cufundă,
Acolo unde Nimfa-l așteaptă, adormită.
Pleca-se-vor poeții, cu toții, în pleiade,
În pana lor măiastră iubirea preacuvântă
Și dăinuie, de veacuri, legenda cu naiade,
Blagoslovit de muze, Orpheus cântă, cântă…
