Mă înclin, noapte,

veșmântului tău

împodobit cu mii de stele

și-mi plec fruntea

la picioarele tale.

Cu umbra ta

coborâtă peste trotuarele

încă fierbinți

îmi șterg sudoarea zilei.

O zi toridă

care mi-a pus pe umeri

raze de foc,

făcându-mă

să-mi număr pașii

pe asfaltul în clocot.

Tu vii

și timidă cum ești,

îmi așezi o adiere

peste creștetu-mi încălzit

peste care iulie

și-a scuturat cu nepăsare

simbolul.

Și încep să visez…

Visez pădurile de acasă,

din Valea mea dragă,

pe care necunoscătorii

o numesc Valea Plângerii.

Dar le spun eu, acum,

că Valea plânge de fericire,

pentru că

atunci când soarele

dogorește,

pădurile și apele o răcoresc

așa încât obrajii ei se prefac

în dimineți de primăvară.

Și-n lacrimile ei de bucurie,

își spală munții

amintirea prafului

de cărbune.

Visez, așadar, la izvoarele cristaline,

la brazii sub care

îmi odihneam negândurile,

la apa răcoroasă a Jiului

în care mă zbenguiam

copilă fiind…

Visez, visez,

iar tu, noapte înstelată,

îmi mângâi visele

și îmi șoptești

ușor, la ureche:

„Ai răbdare!”…