De ce taci când strana cântă
A durerilor potop
Inima ta mare ,sfântă
Curge-n lacrimi strop cu strop
De ce plângi când Luna trece
Peste ochii tăi de foc
Tu ești Luna cea mai rece
Și mai caldă la un loc
De ce cânți când neaua ninge
Peste-a aripilor vânt
Inima-mi parcă se frânge
Între cer și-ntre pământ
De ce ochii tăi se-așează
Pe a crengilor văzduh
Și-apoi vara-i înnoptează
Înveliți în alt tău duh
Tu te-aprinzi în zarea albastră
Ca un strugur din amnar
Și răsai ca dintr-o glastră
În al meu senin hotar
Dans de maci îți e privirea
Și un salt de căpriori
Este vis în nemurirea
Nenăscutilor fiori
Dintr-o dată tu te-apropii
De un cuib de rândunea
De pe margine toți plopii
Sărută Iubirea ta
Parcă-i freamăt, parcă-i nuntă
Un veșmânt de vise albe
Într-o zare se cufundă
Ca un cântec de flori dalbe
Și pe buze-ți va rămâne
Dorul meu de-atâta timp
Vei răsări și vei apune
Pe frunte cu al meu nimb.
