De călătoreşti pe drumul dinspre Haţeg spre Caransebeş, undeva la marginea drumului, în localitatea hunedoreană Sarmizegetusa, printre holde cu cartofi şi livezi de pomi fructiferi  te întâmpină tăcute, ziduri alcătuite din mormane de piatră. Din depărtare par ruinele unei aşezări medievale puţin pretenţioase.

Pentru cei mai mulţi, doar numele localităţii greşit asociate cu măreaţa cetate a străvechiului regat dac îi fac să se oprească şi să viziteze  acest sit istoric. Amenajat în ultimul timp după canoanele impuse pentru vizitarea unui şantier arheologic, dar fără prea multă publicitate în jurul acestuia, locul atrage zilnic turişti doritori să cunoască o parte din istoria care ne-a marcat ca popor.

După ce păşeşti prin poarta de la intrare, încet-încet, cetatea, odinioară importantă Capitală de provincie romană, îţi dezvăluie pe rând povestea sa şi îţi destăinuie pe îndelete măreţia.

Vizităm locurile fără ghid (autorităţile ne cântă acelaşi refren cu lipsa de fonduri). Ne hotărâm pentru început să nu citim nici măcar informaţiile de pe panourile aşezate din loc în loc, printre ruine. Încercăm să gustăm din magia aşezării şi să ne închipuim, doar cu ajutorul cunoştiinţelor de istorie pe care le avem din copilărie, cum arăta o capitală de provincie romană de acum două milenii.

Zidurile din piatră, construite peste cele originale sunt prea puţin interesante, dar dacă te duci la vreo 300 m de drum, printre livezile şi ogoarele localnicilor, percepţia asupra măreţiei locurilor ţi se schimbă cu desăvârşire. Aici se păstrează foarte bine zidurile originale, construite din blocuri de piatră dreptunghiulare şi şlefuite perfect de mâna omului, mai apoi îmbinate ingenios fără mortar, fapt care ne demonstrează că romanii erau cu adevărat mari constructori. Din loc în loc ne întâmpină inscripţii în limba latină cioplite pe plăci de granit şi coloane de marmură suple, îmbrăcate în ornamente migăloase realizate cu îndemânare de meşteri anonimi astăzi, dar care au construit o “veşnicie”, dacă putem să spunem asta. Clădirile cu intrarea străjuită de adevărate minuni arhitectonice trebuie să se fi bucurat de o măreţie aparte în vremea împăratului Traian, care a dat acestei aşezări numele său: Ulpia Traiana.

După ce hoinărim printre ziduri, dale şi coloane, aprofundăm cele văzute cu reperele istoriografice care ne pezintă pe scurt istoria acestei importante aşezări romane de la naşterea până la decăderea ei. Situată la 40 de km de Sarmizegetusa Regia, capitala regatului dac din Munţii Orăştiei, Sarminzegetusa Ulpia Traiana a fost construită de către romani la 8  km de  “Porţile de Fier ale Transilvaniei”, prin care se face trecerea în Banat. Aşezată strategic la poalele Retezatului, aproape de munţii plini de aur ai Apusenilor şi apărată de un complex de castre romane începând cu Tibiscum, Voislova, Micia şi  sfârşind cu Bumbești, acest oraş roman, devenit noua Capitală a Daciei romane, a cunoscut o dezvoltare rapidă.

Întinsă pe aproape 33 ha, Ulpia Traiana Sarmizegetusa cuprindea un amfiteatru încăpător, temple închinate zeilor, mai multe clădiri administrative, dar şi particulare. De altfel întreaga zonă, puternic colonizată după cucerirea Daciei, poartă amprenta romanilor, o amprentă pusă pe parcursul a două sute de ani. În timp, pe fondul atacurilor „barbare” şi lipsei soluţiilor de a apăra Dacia, împăratul Aurelian a hotărât retragerea peste Dunăre a armatei şi a funcţionarilor Romei, care au fost urmaţi şi de proprietarii de pământ şi de sclavi, dar nu şi de marea masă a populaţiei. Chiar şi în aceste condiţii, oraşul a continuat să supravieţuiască, cu o populaţie împuţinată şi modestă, care trăia în clădirile părăsite şi care în caz de atac, se adăpostea în amfiteatrul transformat într-o fortăreaţă rezistentă.

Viaţa acestui măreţ oraş a încetat, probabil, odată cu năvălirea hunilor şi a popoarelor  barbare aduse de aceştia şi, mai ales, după moartea lui Attila când haosul a pus stăpânire peste tot în acest colţ de lume. Devastată de triburile migratoare, în perioada medievală, aşezarea romană a fost supusă unui alt supliciu. Locuitorii zonelor înconjurătoare încep să folosească blocurile de granit şi piatră cioplită drept material de construcţie pentru biserici, case, grajduri şi alte clădiri. Astfel, este un fapt dovedit deja din punct de vedere istoric şi arhitectonic, acela că multe biserici din Ţara Haţegului (cea mai apropiată fiind cea de la Densuş) au luat naştere chiar din blocurile de piatră ale templelor păgâne din vechea metropolă de la Ulpia Traiana Sarmizegetusa.

Interesul pentru ruinele de la Ulpia Traiana Sarmizegetusa a fost manifestat de numeroşi cărturari şi istorici. Preotul Johannes Mezerrzius identifica oraşul roman, undeva la sfârşitul secolului al XV-lea. Puţin mai târziu, un Italian din Bologna, a lăsat o hartă a amfiteatrului şi altor monumente vizibile dar şi schiţele unor statui. În sec. Al XVIII-lea ruinele erau încă vizibile la suprafaţa solului. Un ofiţer austriac, S. J. Hohenhausen, a publicat câteva schiţe în anul 1775 la Viena, printre care şi schiţele a două mozaicuri multicolore superbe, de a căror soartă nu se mai ştie nimic. În anul 1924, arheologul Constantin Daicoviciu a realizat în zonă o serie de săpături. Toate artefactele descoperite au fost duse la Muzeul Civilizaţiei Dacice şi Romane de la Deva, dar cele mai frumoase vestigii au fost pierdute, de-a lungul timpului, pentru totdeauna.

Pentru noi, vizita la vestigiile cetăţii romane de la Sarmizegetusa a însemnat mai mult decât o lecţie de istorie trăită pe viu. Am pătruns într-o lume în care ne-am descoperit rădăcinile, o lume care se dovedeşte a fi fost, din multe puncte de vedere, mai civilizată decât cea a prezentului. O lume care acum două mii de ani beneficia de canalizare, de străzi pavate, de o arhitectură dusă la rang de artă, o lume pe care trebuie să o preţuim pentru că a aprţinut cândva strămoşilor noştri cuceritori. Aşezată la drum, în ochii tuturor, Sarmizegetusa Ulpia Traina te invită să îi descopei frumuseţea şi istoria. Călătorule, opreşte-te din drumul tău, nu trece nepăsător pe lângă trecut. Doar aşa îi vei putea aprecia măreţia !