Proiectul „Satul de Marmură”, derulat în comuna Bunila, judeţul Hunedoara a fost selectat în cadrul apelului de proiecte Planul Național de Redresare și Reziliență, Pilonul IV. Coeziunea Socială şi Teritorială, Componenta C11.Turism şi Cultură, Investiția I1 – Promovarea Celor 12 Rute Turistice / Culturale, Programul România Atractivă – Modernizarea / Reabilitarea Siturilor Turistice, Ruta satelor cu arhitectură tradiţională.
Proiectul îşi propune restaurarea / reabilitarea a 8 obiective – gospodării tradiţionale din comuna Bunila, Ţinutul Pădurenilor. Reabilitarea celor 8 gospodării tradiţionale din satele Alun şi Bunila se va face păstrându-se specificul arhitectural al zonei (conf. Ghidului de arhitectură pentru încadrarea în specificul local din mediul rural – judeţul Hunedoara, elaborat de Ordinul Arhitecţilor din România), cu utilizarea materialelor şi a tehnicilor de construcţie tradiţionale.
Primăriei Comunei Bunila, beneficiarul prezentei achiziţii, i-au fost încredinţate, prin contracte de comodat, de către proprietarii imobilelor, un număr de 8 gospodarii tradiţionale româneşti cu scopul de a fi restaurate şi reabilitate, interior şi exterior, păstrându-se specificul arhitectural al zonei, prin utilizarea materialelor de construcţii similare cu cele deja existente.
Bunila este o comună în judeţul Hunedoara, situată în partea de vest a judeţului, la 50 km distanţă de municipiul Deva şi la 30 km distanţă de Hunedoara şi face parte din Ţinutul Pădurenilor. Are în componență 5 sate: Bunila (reşedinţă), Alun (Supranumit „satul de marmură”), Cernișoara Florese, Poienița Voinii și Vadu Dobrii.
Istoria Ţinutului Pădurenilor, din care face parte şi comuna Bunila, începe cu mult timp în urmă, suprapunându-se peste o veche vatra dacică. La începutul secolului II e.n. partea de est a Munţilor Poiana Ruscă se afla în aria principalelor centre dacice şi romane. Foarte aproape, în depresiunea Haţegului, se afla capitala provinciei Dacia Ulpia Traiana Sarmizegetusa. Se spune că în această zonă s-au refugiat o parte din dacii retraşi în munţi. Această izolare geografică a aşezării pădurenilor le-a permis, probabil, secole de-a rândul, conservarea graiului actual şi păstrarea unor entităţi particulare ale portului, asemănătoare, spun unii cercetători, cu cel dacic.
Prima atestare scrisă a aşezărilor din acest ţinut datează din 1297, într-un document în care satele sunt menţionate ca supuse ale pârcălabului de Hunedoara. Ulterior, în secolele XIV şi XV găsim menţiuni despre toate aşezările cunoscute astăzi şi despre altele care probabil au dispărut cu timpul.
Gospodăriile ţărăneşti erau împrejmuite cu gard de nuiele acoperit cu paie şi aveau în alcătuirea ei casa propriu-zisă, şura (care cuprindea şi grajdul, cocina, eventual un şopron care adăpostea carul, sania şi alte unelte specifice muncii la câmp), precum şi un bordei care ţinea loc de beci. Casa era aşezată în fundul curţii, întotdeauna cu faţa la drum, iar şura era în apropierea drumului. Casele tradiţionale din Pădureni erau formate din două încăperi, camera de locuit şi cămara, cu intrări separate dintr-un târnaţ, plasat pe colţ în faţa cămării sau la faţada construcţiei. Locuinţele atrag atenţia prin proporţiile lor, acoperişul ajungând să fie de două sau de trei ori mai înalt decât pereţii.
Populaţia Pădurenilor locuieşte în sate mici, aşezate pe culmi şi creste de dealuri. Aici s-a dezvoltat, datorită condiţiilor geografice speciale, una dintre cele mai originale culturi populare. Locuitorii Ţinutului Pădurenilor îşi spun, simplu, „pădureni“. Ei reprezintă o „insulă etnografică“ în care s-a păstrat cultura populară arhaică, extrem de originală şi de diferenţiată faţă de aceea a regiunilor învecinate. Trăsăturile principale ale acestei culturi constau în: amplasarea aşezărilor pe culme, culturi agricole pe dealuri terasate, oieritul, portul specific (în special al femeilor) şi graiul. Satele pădurenilor nu depăşesc limita zonei înalte de platou a Munţilor Poiana Ruscă.
