Momârlanii nu mai reprezintă azi doar o „specie” pe cale de dispariție, ci una care de care se leagă speranțele de reinventare a poveștilor de succes ale Văii Jiului. De aceea, în ultima vreme, tot mai mult se asociază numele Văii Jiului cu Ținutul Momârlanilor.

Până nu demult Valea Jiului vindea cărbune și era văzută doar ca o Vale a Cărbunelui. Acum trebuie să se reprofileze. Trebuie să vândă povești, altele decât cele ale minerilor, deveniți între timp și ei o ”specie” pe cale de dispariție. Și cea mai la îndemână și cea mai veridică poveste este desigur cea a momârlanilor.

Locuitori seculari ai acestor pământuri, păstori și mineri în același timp, oameni ai locului, încăpățânați, iuți la mânie, harnici și la muncă dar și la joc, din ce în ce mai puțini și din ce în ce mai bătrâni, momârlanii adevărați, autentici, cândva locuitori majoritari ai Văii, sunt astăzi o minoritate pe cale de dispariție.

Acum un secol, trăiau liber din agricultură și păstorit. Mai apoi, între cele două războaie, bărbații, au lăsat poienile munților și au coborât în mină. În întuneric, după… lumină! Au fost multe zeci de ani și mineri și țărani, în același timp. După truda din adâncuri, afară, își luau coasa, animalele, straița și bâta și urcau dâlmele domoale. Și pădurile și dealurile din jur prindeau viață, și toată tristețea din adâncuri era uitată căci, pentru câteva ceasuri, trăiau liberi, simplu și frumos.

Multe generații au viețuit așa, cu un picior în întuneric și cu celălalt în lumină. Mai apoi, tăvălugul vieții i-a pus să aleagă. Și s-au trezit că nu mai sunt nici una, nici alta. Nici mineri, că au ieșit la pensie și minele s-au cam închis și ele, nici țărani, că au îmbătrânit și i-au lăsat puterile. Copiii, în majoritatea cazurilor au făcut școală. Multă școală! Devenind astfel medici, profesori, ingineri, artiști, au uitat și de mină, și de câmpuri. Vitele s-au împuținat, pășunile au fost cotropite de spini și mărăcini, pădurile s-au dat pe mai nimic și s-au tăiat, casele părintești s-au vândut și ele.

Dacă acum treizeci de ani, toți vecinii se cunoșteau pe o rază de câțiva kilometrii, acum nu-i mai cunoști nici pe cei de pe propria-ți uliță.

Și uite așa Ținutul Momârlanilor s-ar putea să fie în viitorul apropiat unul fără momârlani. Sau, mai bine zis, fără momârlani get beget!

Este la fel de adevărat că mai există încă câțiva visători care se agață de poveștile acestor locuri. Și de tradițiile atât de frumoase ale acestor oameni. Și care mai vor să păstreze flacăra vie, cum se spune. Orice drum începe cu un pas și visători sunt încă mulți, iar luna decembrie se anunță a fi plină de evenimente cu, și despre oamenii locului. Iar Ținutul Momârlanilor o să prindă din nou viață. Pentru un timp. Și de această dată nu numai în povești.