Scurtă privire istorică

Titlul poate suna sec, dar aș prefera să scriu deloc speculativ și prea puțin senzaționalist.

Se poate scrie despre reorganizarea teritorială în multe chei – speculând patriotismul local în sensul unei opoziții, ceea ce poate duce, mai ales pe acest fond politic instabil, la crearea unor curente de opinie iraționale și defavorabile. Sau se poate scrie argumentat, în măsura în care o parte a populației rămâne totuși adepta unor soluții raționale și logice.

De-a lungul timpului, România a suferit mai multe reorganizări administrative. Nu vom vorbi aici despre situația care a precedat apariția Principatelor Unite, ci de faptul că după 1872, au apărut județele, desigur în număr și cu limite diferite de cele de astăzi.

Județele s-au menținut ca structuri de bază inclusiv în perioada interbelică, după ce prin unirea de la 1918 a luat ființă România ca stat național unitar. Cele inițial 71 de județe au fost însă desființate în 1938, trecându-se la regiuni.

Din 1950, regimul comunist alege modelul sovietic bazat pe regiuni și raioane. Au fost înființate 28 de regiuni, care au devenit 18 în 1952 și 16 începând cu 1960.

1968 este anul în care se revine la județe. Proaspăt instalat, regimul Ceaușescu dorește să se individualizeze inclusiv prin această modificare de substanță a modului de organizare administrativă a țării. Iau naștere 39 de județe, model prin care România se distanța de fostul model sovietic – o nouă dovadă, un nou semnal că se dorea emanciparea în raport cu Uniunea Sovietică. În 1985 a fost înființat Sectorul agricol Ilfov, ca structură cu rol de aprovizionare a Capitalei, fiind înființat și județul Călărași – numărul de jduețe crescând la 41.

Structura se păstrează aproape intactă și în prezent, cu revenirea județului Ilfov – avem 41 de județe și municipiul București.

Orice documentare va aduce un plus de date celor interesați. Sociologic și antropologic însă, cu alte cuvinte prin prisma generațiilor și a percepției, de remarcat că ultima mare și importantă reorganizare teritorială a României s-a făcut în 1968. De atunci modificările au fost minime. Au trecut prin urmare 57 de ani. Dacă luăm în calcul durata la care se consideră că se schimbă o generație – 30 de ani – putem trage ușor concluzia că doar prima din cele două generații a “prins” schimbarea de la 1968. În funcție de vârstă, cei trecuți de 70 și 80 de ani au perceput situația ca pe o schimbare de facto, pentru alții amintirile sunt prea vagi pentru a realiza ce s-a întâmplat.

O trimitere strictă la județul Hunedoara ne arată că înainte de reorganizarea din 1968, Hunedoara era regiunea care îngloba actualele județe Hunedoara și Alba, cu relativ mici modificări de frontiere. Reședința de regiune era Deva, la rândul ei parte din raionul Ilia, cu reședința la Ilia. Așa se explică faptul că după 1968, o mare parte din administrația nou-înființatului județ Hunedoara provenea din zona Ilia.

Alba era unul dintre raioane, cu reședința de raion la Alba Iulia. Având în vedere importanța actuală pe care o are Alba Iulia, ca oraș-simbol al Marii Uniri – ca să folosesc o expresie consacrată – este mai greu de înțeles de ce în acea perioadă Alba era doar raion, iar Alba Iulia reședință de raion, nicicum de regiune.

Explicația este relativ simplă. Hiper-valorizată era istoria fostului așa-numit Regat, adică a Principatelor Unite, prin domnitori precum Ștefan cel Mare, Mircea cel Bătrân, Mihai Viteazul. Iancu de Hunedoara, un erou transilvan, dar și cu coloratură maghiară, făcea parte din linia a doua de personalități. Unirea de la 1918, chiar dacă serbată, era departe de importanța pe care o are în prezent, dovadă că Ziua Națională a României nu era – spre deosebire de cazul altor țări – data la care s-a finalizat configurarea statului național, ci data eliberării de sub dominația fascistă, obținută cu ajutorul armatelor sovietice – adică 23 august.

Pe de altă parte, super-industrializatul județ Hunedoara, prin comparație cu ruralul și agricolul județ Alba, făcea parte dintre perlele coroanei, ca să spunem așa. Aflat între primele 10 județe din România prin forța sa industrială, Hunedoara se dezvolta rapid prin minerit, siderurgie și capacități energetice, dobândind astfel o structură monoindustrială aparent performantă la acea vreme, dar de fapt dependentă de resurse primare și de piețe de desfacere din lagărul socialist.

Mulți sunt înclinați să regrete situația și s-o privească ca pe o dovadă de inteligență economică a regimului comunist și a lui Nicolae Ceaușescu personal. De fapt, industria siderurgică hunedoreană a fost, începând cu anul punerii în funcțiune a primului furnal, 1884, dimensionată în funcție de resursele de fier de la Teliuc și Ghelari, care s-au epuizat destul de repede și nu au mai fost în nici un caz suficiente pentru colosul siderurgic al anilor ’70. Ceaușescu a supra-dimensionat combinatul și mulți își amintesc încă ce cantități enorme de minereu de fier erau aduse din Brazilia, India și Ucraina, cu costuri de transport enorme.

Dar asta este o altă discuție, la momentul regiunilor, Hunedoara era clar dominantă economic.

Trecerea la județe a schimbat major situația.

Pentru majoritatea, forma actuală de organizare este singura pe care o cunosc și de aceea o nouă reorganizare are un impact deosebit, prin comparație cu perioada 1918 – 1968, 50 de ani în care au fost nu mai puțin de șase organizări și reorganizări teritoriale.

Este deci firească neliniștea cu care este așteptată. (va urma)