poezie de Dorel Neamțu
O pictură / O poezie de Dorel Neamțu
Mi-am adunat un gând de-atunci Când înfloream ca macii- n lunci Iar TU ai răsărit izvor Și-ai lăcrimat in al meu dor In dulcea clipă de amor Nu mai erau nici nori pe cer Nici iarna nu era un ger Iar drumul meu era lucios Vedeam un chip prea luminos De-am tresărit de-așa frumos Și am simțit că-i de departe Ca o pictură dintr-o carte Și m-am oprit să văd minune Aveam în față o rugăciune Un răsărit ori Soare apune Și am zburat așa prin viațăCItește mai departe
”Și-am să ard !” / O poezie de Dorel Neamțu
De n-ar fi-n văzduh cocorii Că să semene cuvântul Cine-ar mai cânta cu norii ? Cine-ar mai roti pământul? De n-ar fi râuri răzlețe Fruntea ta să ți-o sărute Cine oare, să ne-nvete Măreția unui munte. De n-ar fi STEAUA Polară Să ne-arate-n prag IUBIREA Cine-ar fi deasă și rară ? Printre flori stropind privirea. De n-ar fi fost Sfântul Soare Cu-a lui raze lucitoare Nu știam că-i sărbătoare Al tău nume când răsare. Tu ești cer unde cocorii Curg în râuri cu privirea Și-mi aduc pe frunte norii CaCItește mai departe
”Două inimi de străini”, o poezie de Dorel Neamțu
Am pus clopot de biserici, să bată la miezul nopții Arde satul de mirare, întrebând: ”Învie morții ?” Din cer stele se coboară, peste sunetele albe Se iau, în văzduh, de mână, peste nouri ca să salte Lămpi aprinse scot lumină, strălucesc în noapte geamuri Vântul vine pe aproape, scuturând ușor din ramuri Copiii așteaptă clipa, căci poveștile o spun Că din marea depărtare, iarăși vine Moș Crăciun Să le ducă-n brațe taina miilor de bucurii Îngeri, împărați și zâne – darul de a fi copii Deodat, încet, se stingeCItește mai departe